Am venit, am căzut, am iubit

Când Iulius Cezar a ajuns pentru prima dată pe ţărmul Africii, el, păşind pe mal s-a împiedicat şi căzu cu pieptul la pământ.

Ştiind cât de superstiţioşi sunt romanii şi înţelegând că i-ar fi putut interpreta căderea drept un semn rău, Cezar găsi imediat cum să iasă din situaţia jenantă; întinzând braţele, îmbrăţişând solul, el strigă cu putere:

- O, Africa! Cât de mult te iubesc!

Valabil şi pentru politică...

Marele actor din secolul XIX, Mihail Schepkin, fondatorul şcolii ruseşti de teatru, fusese odată întrebat:

- Ce roluri preferaţi să jucaţi? Roluri principale sau secundare?

- Depinde de piesă, - a răspuns Schepkin. Dacă piesa e bună, prefer rolul principal; iar dacă e o piesă proastă - prefer roluri secundare.

Uneori un şut în fund poate salva o dramă

Actorul american Osgood Perkins, care se făcuse celebru la începutul secolului XX, juca într-o piesă în care trebuia să înjunghie pe cineva cu un cutit.

În una din zile, recuziterul a uitat să pună cuţitul pe masă. Gândindu-se cum să facă să scape de situaţia penibilă, Perkins i-a tras un şut în fund actorului pe care-ar fi trebuit să-l înjunghie.

În timp ce acesta se prăbuşea, Perkins a anunţat mândru:

"Din fericire, vârful pantofului meu e otrăvit!".

Despre scuipatul în faţă

În ziarul redactat de Marc Twain apăruse odată un articol destul de caustic în adresa unui cunoscut afacerist, care se încheia cu următoarele cuvinte:

"Domnul N. nu merită nici măcar să fie scuipat în faţă".

Domnul N., evident, s-a supărat şi l-a dat pe redactor în judecată, obţinând în cele din urmă şi decizia curţii de a fi publicată o dezminţire.

Excutând decizia judecăţii, Marc Twain a scris următoarea dezminţire:

"Referitor la articolul despre domnul N., publicat în ziarul nostru, noi ne dezicem de afirmaţia noastră iniţială şi declarăm: "Nu e adevărat că domnul N. nu merită să fie scuipat în faţă, din contră, domnul N. merită să fie scuipat în faţă"".

Ai dracului bani...

Uitucenia a fost şi este o latură inamovibilă a marilor gânditori, a căror minte este preocupată de materii mult prea înalte şi complicate, pentru a mai reuşi să memorizeze şi tot felul de flecuşteţe din viaţa cotidiană. 

Această uitucenie proverbială le-a jucat însă deseori festa diferiţilor savanţi, artişti şi filosofi. Mulţi dintre ei au nimerit în situaţii tragicomice, uitând unde trăiesc, încotro se duc sau chiar cum îi cheamă. Ridicole şi dramatice erau şi cazurile când uitau unde au pus banii pe care îi aveau agonisiţi. Unii au fost nevoiţi să inventeze metode ingenioase pentru a face faţă unor astfel de crize de memorie.   

De pildă, profesorul american de istorie a diplomaţiei, Charles C. Tansill, de la Universitatea din Georgetown, avea obiceiul de a păstra o sumă de bani într-un exemplar din "Infernul" lui Dante, pentru zile negre.

Explicaţia sa era următoarea: 

"Când încep să mă întreb "- Unde dracu' oi fi pus banii ăia?", îmi amintesc imediat de ascunzătoare".

Ouăle l-au dat de gol

Marchizul de Condorcet, cunoscut şi ca Nicolas de Condorcet, fusese un distins filosof, matematician şi gânditor politic francez din secolul XVIII. Pe linia politicului, el a rămas în istorie prin a sa Metodă Condorcet, un algoritm de evaluare a câştigătorilor în alegeri, şi prin ideile sale despre progres, moralitate şi dreptate. 

După Revoluţia Franceză, el fiind unul dintre promotorii noilor idei, Condorcet se opune execuţiei regelui Ludovic al XVI-lea, fiind din principiu împotriva pedepsei cu moartea, fapt pentru care stârneşte asupra sa ura majorităţii din Convenţia instaurată la putere. El este acuzat de trădare, condamnat la moartea prin ghilotină şi dat în urmărire generală.

Partea tragico-anecdotică rezidă în felul în care Marchizul de Condorcet a ratat în încercarea sa de a evada din Franţa, fugind de securitatea care-l căuta. 

Planul lui fusese simplu, se îmbrăcase în nişte zdrenţe, deghizându-se în ţăran, şi se îndreptă spre graniţă. Însă înainte de a trece frontiera, i se făcu foame şi se opri într-un han plin cu muşterii înfometaţi. Uitând complet de deghizare, marchizul ceru o omletă extravagantă din douăsprezece ouă. Surprinşi de solicitarea pretenţioasă şi costisitoare a vizitatorului, ţăranii îi deconspirară adevărata identitate.

Dat pe mâna securităţii, Condorcet îşi puse capăt zilelor în închisoare, sorbind otrava pe care o ţinea în ascuns.    

Laconism spartan

În ajunul unei campanii militare a spartanilor, s-a constatat că unul dintre oşteni şchiopăta. Din cauza acestei metehne a lui, el fusese exclus de la participarea în campanie. 

Aflând vestea despre excluderea sa, oşteanul rosti cu sarcasm:

- Am crezut că aveţi nevoie de oşteni pentru luptă, nu pentru fugă!

Despre practica ghicitului

În secolul XIX erau foarte populare tot felul de scamatorii, farse şi trucuri, trupele de artişti, bufoni şi iluzionişti oferind unele din puţinele prilejuri de distracţie pentru publicul lipsit pe atunci de luxul televiziunii şi internetului.

Oamenii aşadar dădeau năvală la spectacolele artiştilor ambulanţi, iar pentru că participarea la reprezentaţii costa bani, nu puţini întreprinzători în ale creaţiei încercau profesia de circar, pentru a-şi câştiga de pâine.

În Rusia ţaristă, pe timpul lui Aleksandru al II-lea, un oarecare ofiţer pensionat, Grigoriev, se făcu vestit prin trucurile extravagante pe care le organiza în faţa publicului. Pentru ingeniozitatea de care dăduse dovadă, fusese întitulat Grigoriev-Caliostro.

Odată el îi ademeni pe nişte gură-cască din târg cu următorul afiş: "Aici veţi vedea un cal care are capul acolo unde e coada la alţii". Curioşii veniseră buluc să vadă ciudăţenia, punând câte o monedă la intrarea în cortul artistului. Însă când intrau acolo, găseau un cal obişnuit, care era legat de iesle cu spatele...  

Altă dată, Grigoriev afişă deasupra cortului său inscripţia: "Aici se ghiceşte". Intrarea costa o nimica toată, aşa că doritori să se dea cu ghicitul erau mulţi. Ei intrau într-o încăpere întunecoasă. Pe o masă era un vas misterios. Li se propunea să bage degetul în vas, apoi să-l miroase şi să ghicească ce e acolo. Intrigaţi, fiecare vizitator efectua procedura, după care striga îngreţoşat:

- Păi asta e rahat!

- Corect! Aţi ghicit! - îl anunţa Grigoriev-Caliostro, după care îl conducea rapid afară şi îl invita pe următorul.

Grigoriev se pricepea binişor în psihologia omului simplu, el ştia că fiecare vizitator va păstra în taină ce i s-a întâmplat în cămara întunecoasă şi va fi foarte insistent să-i convingă şi pe cunoscuţii săi să se ducă "să ghicească".    

Valoarea în... volţi

Francois Voltaire îşi manifestă odată înalta apreciere faţă de lucrările fizicianului italian Alessandro Volta. 

Când acestuia din urmă îi fuseseră transmise cuvintele de laudă din partea celebrului filosof, el îşi onoră reverenţele printr-un comentariu plin de subtilitate:

- Eu, probabil că într-adevăr am o anumită valoare, din moment ce Volta e deja o jumătate de Voltaire.

Replică a la W.C.

Winston Churchill intrase odată în viceul Camerei Comunelor împreună cu Clement Attlee, liderul laburiştilor. 

Churchill se postă la cel mai îndepărtat de Attlee pisoar, la care gest Attlee nu întârzie să remarce ironic:

- Văd că astăzi nu prea sunteţi în duhuri bune, Winston.

- E adevărat -, răspunse Churchill. Mă îngrijorează că de fiecare dată când voi, laburiştii, vedeţi ceva mare, vreţi imediat să o naţionalizaţi...

Nişte jivine... dar salvatoare!

În 1815, când Franţa intrase în perioada grea de tranziţie, aşa-numita Restauraţie, Camera Deputaţilor a Adunării Naţionale reprezenta o adunătură din tot felul de indivizi întâmplători. 

În faţa acestei privelişti, cineva îl întrebă cu amărăciune pe Charles de Talleyrand, ilustrul diplomat francez:

- Oare poate crede careva că această strânsură de lepădături ne poate salva Patria?!

Plin de reţinere, Talleyrand răspunse filosofic:

- Cine ştie, doar a fost salvată Roma de nişte gâşte!...

Părerea mea? Am uitat-o!...

La o recepţie oferită la Stokholm în cinstea renumitului compozitor rus Igor Stravinsky, acesta fusese întrebat, ce părere are despre jazz.

- Aceeaşi ca şi acum douăzeci de ani, - a răspuns el.

- Da? Şi ce părere despre jazz aţi avut acum douăzeci de ani?!

- Nu-mi mai aduc aminte, - rosti dezinvolt Stravinsky.

Steinitz - Maltus: 1 - 0

Primul campion mondial la şah, Wilhelm Steinitz, discuta odată cu doi profesori universitari, care veniseră la el în vizită, despre teoria lui Thomas Maltus (cel care atenţiona despre pericolul suprapopulării).

În toiul discuţieii, unul dintre profesori a declarat:

- Oamenii săraci nu trebuie să aibă mulţi copii, pentru că ei se nasc înapoiaţi mintal. 

Steinitz, vădit deranjat de aceste cuvinte, îi ripostă rece:

- Tatăl meu fusese un om foarte sărac şi el a dat naştere la treisprezece copii. Iar eu, Wilhelm Steinitz, campionul lumii la şah, am fost cel de-al treisprezecelea.

Învăţătură de... linte

În una din zile, Diogene spăla cu o mimică concentrată nişte linte, pentru a-şi fierbe din ea o supă. 

Prin preajmă trecea filosoful Aristippus, care îi strigă cu sarcasm:

- Dacă ai şti să te linguşeşti pe lângă regi, nu ai mai fi nevoit să te hrăneşti toată viaţa cu linte!

- Dacă ai şti să trăieşti, mâncând linte, nu ai mai fi nevoit să te linguşeşti toată viţa pe lângă regi! - i-a replicat îndată Diogene. 

De ce eşti viu?

Când Mark Twain lucra redactor la  ziar, el primi prin poştă o culegere de poezii sub titlul "De ce sunt viu?".

Citindu-le, Twain a expediat înapoi manuscrisul, scriindu-i destinatarului:

"Eşti viu pentru că mi-ai trimis poeziile prin poştă şi n-ai venit la redacţie personal".

Trăim pe placul măgarilor

Regele Filip al II-lea al Macedoniei, aflându-se în campanie militară, găsi un loc neobişnuit de pitoresc, unde hotărî să facă popasul armatei.

I se adusese însă imediat la cunoştinţă că zona e lipsită de iarbă pentru animale, deci neindicată pentru odihnă. 

Amărât, dar şi inspirat, Filip declară sentenţios:

- Iată viaţa noastră: trăim ca să le fie pe plac măgarilor!

Dezbrăcarea + canapea = somn

În cazul matematicianului german David Hilbert, genialitatea se combina, în mod obişnuit, cu un caracter de om distrat şi uituc. 

Astfel, la o petrecere organizată la domiciliul acestuia, soţia i-a atras atenţia că nu-şi schimbase cămaşa şi i-a spus să se ducă imediat să se schimbe.

Omul s-a conformat, numai că nu s-a mai întors. Când soţia sa s-a dus să-l caute, l-a găsit dormind buştean. 

Se pare că Hilbert îşi scosese haina, apoi cravata şi cămaşa, dar nu-şi mai pusese alta, ci îşi dăduse în mod automat şi pantalonii jos, moment în care ajunsese probabil la concluzia că odată ce se dezbracă, venise deci în odaie pentru a trage un pui de somn. Ceea ce nu întârzie să facă, uitând completamente de oaspeţii care îl aşteptau.

Chinurile naşterii unui imperiu

Puţini cunosc că anume graţie implicării femeilor a fost posibilă crearea puternicului Imperiului Persan.

În anul 558 î.e.n., când rege al perşilor devenise Cyrus al II-lea, regatul persan se afla în subordonarea Imperiului Midian, al regelui Astiag. Sub conducerea lui Cyrus, perşii au fost convinşi să pornească războiul de eliberare naţională de sub dominaţia midienilor.

Lupta decisivă s-a produs în anul 550 î.e.n., sub zidurile cetăţii persane Pasargadae. În faza crucială a luptei, perşii presaţi şi intimidaţi de forţa militară a midienilor au luat-o la fugă în panică spre cetate, pentru a se ascunde după zidurile ei.

Văzând că bărbaţii lor riscă să sufere o înfrângere totală, femeile persane au ieşit din cetate şi ridicaseră toate fustele mai sus de brâu în faţa bărbaţilor care băteau în retragere, arătându-le vulnerabilitatea lor feminină, dar şi strigând către ei cu ocară:

- Încotro fugiţi, fricoşilor amărâţi?! Doar nu aveţi de gând să vă întoarceţi acolo de unde aţi ieşit?!

Proboziţi de propriile femei, perşii s-au întors către duşman şi cu o furie sporită l-au înfruntat, zdrobindu-i definitiv pe midieni.

Cyrus, rămas în istorie drept Cyrus cel Mare, a pus astfel bazele imensului Imperiu Persan, care a dominat Asia Mijlocie vreme de câteva secole.

Despre statistici inventate

Rostind un discurs în Parlament, prim-ministrul britanic Winston Churchill şi-a surprins oponenţii prin numărul însemnat de cifre cu care a operat pentru a-şi argumenta punctul de vedere.

Deputaţii, somaţi de logica statisticii invocate de Churchill, au fost nevoiţi să voteze propunerile înaintate de acesta.

După şedinţă, un coleg s-a arătat uimit de gradul de pregătire al prim-ministrului, spunându-i:

- Probabil dumneavoastră aţi avut de lucru vreo două luni pentru a găsi aceste cifre în diferite surse.

- În tot cazul, opoziţiei cu siguranţă i-ar trebui vreo două luni ca să-şi dea seama dacă aceste cifre mai şi corespund realităţii, - a răspuns cu un aer şiret Churchill.  

O fi cafeaua otravă, dar...

"Cafeaua e ca otrava" - îl atenţionă un medic pe savantul şi scriitorul francez Bernard le Bovier de Fontenelle, care avea o pasiune cunoscută pentru licoarea tonizantă. 

- Sunt pe deplin de acord cu dumitale, doctore, - a răspuns Fontenelle. Dar se vede că această otravă are un efect foarte întârziat, odată ce eu o tot consum vreme de 80 de ani.

Se pare că scriitorul avusese dreptate. În tot cazul, anii vieţii lui sunt următorii: 1657 - 1757.

Ca din partea proştilor, vă întreb

Scriitorul rus Lev Tolstoi nu-i agrea deloc pe ziariştii care umblau cu bulucul pe urmele lui.

Un corespondent insistent îi solicită odată scriitorului un interviu.

- Pentru ce vă trebuie asta? - se interesă Tolstoi.

- Păi cum, Lev Nikolaevici?! Până şi ultimul prostănac din Rusia - şi tot se interesează de dumneavoastră! - răspunse cam stângaci ziaristul.

- O, asta o văd acum cu propriii mei ochi, - răspunse calm, dar nimicitor scriitorul.

Temnicierii aripaţi

Se ştie, gâştele au salvat Roma şi acest epizod din istoria antică a obţinut în timp straie de legendă.

Istoria are însă ciudatul obicei de a se repeta, iar prezenţa "gâştelor santinelă" se face simţită şi în zilele noastre.

O închisoare din Brazilia are în "dotare" două gâşte deosebit de vigilente şi gălăgioase.

Rolul lor este să semnaleze orice tentativă de evadare din partea deţinuţilor.

Potrivit spuselor unui lucrător al instituţiei, aripatele îşi îndeplinesc excelent misiunea.

În tot cazul, de când acestea au fost luate în slujbă, niciun deţinut nu a reuşit să fugă din închisoare. Cum numai gâştele observă vreo mişcare suspectă, ele ridică o gălăgie atât de asurzitoare, încât "ga-ga"-itul lor se aude în toate ungherele închisorii, acoperind până şi sudalmele şi blestemele disperate ale deţinuţilor înşişi.

"Prison break" cu doi zevzeci

În 1996, doi prizonieri evadaţi de la Marble Valley, Vermont (SUA), au trebuit să abandoneze maşina pe care o furaseră şi s-o ia la picior, când un poliţist s-a apropiat de ei.

Acesta a găsit însă înăuntru o listă foarte folositoare, pe care fugarii uituci o întocmiseră ca să-şi aducă aminte ce-aveau de făcut:

"Conducem până în Maine, găsim un loc sigur, cumpărăm arme, o aducem pe Marie, aducem maşina - Darmouth, jefuim, fugim la New York".

Ceva mai târziu, cei doi au fost arestaţi în Manhattan, în timp ce încercau să urce într-un autobuz de la Maine la New York.

Despre înţepăturile jurnaliştilor

Vestitul actor de comedie Charlie Chaplin sfidase la timpul său în nenumărate rânduri opinia publică.

Din acest motiv, presa era mereu atentă la acţiunile lui şi îl critica frecvent, inclusiv operând cu tot felul de bârfe şi calomnii.

Chaplin însă tolera toate acestea cu un calm proverbial, spre uimirea simpatizanţilor actorului dar şi a reporterilor.

Un prieten îl întrebase odată, cum de reuşeşte să fie atât de tolerant, şi Chaplin i-a răspuns:

- Când sunt înţepat cu acul calomniei, eu de fiecare dată mă gândesc că viespile niciodată nu se aruncă la fructele necalitative.

Echivalarea statutului

Scriitorul satiric american Mark Twain trebui să închirieze o cameră într-un hotel. 
În cartea pentru vizitatori atenţia lui fu atrasă de următoarea semnătură:

"Contele Don Carlos cu sluga sa".

Fără a sta mult pe gânduri, Twain semnă şi el:

"Mark Twain cu valiza sa". 

Bătălia burţilor

În 1702, englezii asediaseră cetatea spaniolă Cadiz, un punct strategic în lupta pentru supremaţia pe mare şi preluarea controlului asupra coloniilor.

Asediul fusese deosebit de dificil, spaniolii rezistând pressingului graţie poziţiei avantajoase pe care era înălţată Cadiz.

Istoria păstrează încercarea disperată a unui general englez de a menţine spiritul de luptă şi curajul soldaţii săi, el strigându-le:

- Englezilor! Voi mâncaţi în fiecare zi carne de vită şi supă grasă. Vă daţi seama ce ruşine şi umilinţă va cădea peste capetele voastre, dacă le veţi permite să triumfe unor spanioli mizeri, care se hrănesc doar cu lămâi şi portocale amare!... 

De ce femeia a fost creată a doua

O doamnă îl întrebă odată pe dramaturgul Bernard Show:

- Cum credeţi, de ce Dumnezeu a creat întâi bărbatul şi abia apoi femeia?

În stilul său inconfundabil ironico-sarcastic, Show răspunse:

- Probabil, Dumnezeu nu dorea ca în timp ce va crea bărbatul, femeia să-l sâcâie cu sfaturile ei.

Minunea iertării

Poetul georgian Akaki Tsereteli fusese ideologul mişcării de eliberare naţională a georgienilor la frontiera secolelor XIX-XX.

Odată un hoţ se apropie pe neobservate de poet şi îi băgase mâna în buzunar, unde nu era nimic altceva decât manuscrise. Un poliţist observase gestul hoţului şi-l prinse îndată de braţ.

Poetului i se făcu milă de sărman şi hotărând să-l salveze de la pedeapsă, i se adresă râzând:

- Iarăşi te ţii de ale tale! De câte ori să-ţi spun - vei citi poemele doar după publicare, iar tu a câta oară te furişezi să le citeşti în manuscris!

Poliţistului i se păru că tânărul hoţ e probabil vreun cunoscut de-al poetului, şi-a cerut scuze pentru confuzie şi l-a eliberat.

Câţiva ani mai târziu, Tsereteli primise o scrisoare cu următorul mesaj:

"Eu de mult timp citesc poemele Dumneavoastră. De când V-am întâlnit şi Dumneavoastră m-aţi salvat, eu am renunţat la îndeletnicirea mea josnică şi acum lucrez într-un atelier de legat cărţi. Să ştiţi că sunt în serviciul Dumneavoastră oricând doriţi - aduceţi-mi manuscrisele şi eu le voi coperta la jumătate de preţ".

Muştruluială a la Suvorov

Contele Aleksandr Suvorov, generalisim rus, avea un caracter sever şi nu-i permitea nimănui să-şi ia nasul la purtare sau să-şi manifeste aroganţa.

Odată împăratul Pavel l-a trimis la Suvorov pe contele Kutaysov, pentru o prezentare în faţa generalisimusului.
Kutaysov era turc de origine şi fusese capturat de ruşi la vârsta de 10 ani după luarea cu asalt a cetăţii Bender, în 1770, luat în adopţie şi crescut la curtea împăratului.

Venind deci la Suvorov, Kutaysov intră vajnic, în uniformă roşie de malta, cu o panglică albastră peste umăr.

- Cine eşti dumneata? - îl întâmpină rece Suvorov.

- Contele Kutaysov!

- Contele Kutaysov? Kutaysov? Nu cunosc aşa ceva. Despre contele Panin am auzit, despre contele Voronţov, despre contele Stroganov, dar despre contele Kutaysov n-am auzit nimic. Şi ce eşti dumitale ca funcţie?

- Obershtalmejster.

- Dar înainte de asta?

- Oberjägermeister.

- Dar mai înainte?

Kutaysov se poticni în vorbire, dar Suvorov insistă:

- Hai, spune odată!

- Kammerdiener.

- Adică dumitale îţi pieptănai şi berbereai stăpânul? - întrebă pe un ton nimicitor Suvorov.

- Ex... Exact, anume aşa... - îngăimă Kutaysov, căruia îi dispăru orice urmă de aroganţă.

- Proshka! - îl strigă Suvorov pe vestitul său kammerdiener Prokofie. - Vino încoace, nenorocitule! Vino şi te uită la acest domn în uniformă roşie şi panglică albastră. A fost şi el cândva un slugoi ca tine, un prăpădit, dar el e turc, vezi bine, nu un beţivan ca tine! Ia uite cum a avansat! A ajuns să fie trimis la Suvorov! Iar tu, vită, eşti mereu beat şi niciun tâlc din tine nu va fi. Ia exemplu de la el şi vei ajunge şi tu mare boier.

Kutaysov fusese cât pe ce să cadă în leşin.

Preşedinţii ştiu de ce

Când preşedintele american Richard Nixon a sosit în Franţa la funeraliile preşedintelui Georges Pompidou, în aprilie 1974, omul se pare că se încurcase de-a binelea în amalgamul dintre emoţii, protocol şi retorică, pentru că la aeroport a declarat în faţa publicului îndurerat:

- E o zi mare pentru Franţa!

Retorica buzunarelor

Compozitorul austriac Franz Schubert, obosit la un moment dat de pressingul creditorilor, a întins pe sfoara de la balcon redingota cu buzunarele scoase în afară. 

Gestul urma să transmită următorul mesaj:

"Lăsaţi-mă în pace, nu am niciun sfanţ".

Uimitor, dar priveliştea de la balcon se dovedi a fi într-atât de convingătoare, încât pentru o perioadă creditorii într-adevăr l-au lăsat pe compozitor în pace.    

Chimia, dramaturgia şi insomnia

Chimistul german Hermann Emil Fischer (în imagine), Laureat al Premiului Nobel,  crease un şir lung de produse chimice utilizate inclusiv în medicină.
Într-o zi, plimbându-se, el se întâlni cu dramaturgul Hermann Sudermann, care exclamase la vederea chimistului:

- Dragă profesor, de-aţi şti cât de recunoscător vă sunt pentru preparatul veronal pe care mi l-aţi recomandat! Este foarte eficient împotriva insomniei. Nici măcar nu trebuie să-l înghit, e suficient să-l văd pe noptieră şi gata - adorm ca un prunc!

- Ce coincidenţă uimitoare! - exclamă la rândul său Fischer. Exact aceeaşi influenţă o are asupra mea romanul dumitale. Nici măcar nu trebuie să-l citesc, e suficient să-l văd pe noptieră şi gata - adorm pe loc!  

Moartea nu e prognozabilă

Jan Lakosta fusese un personaj celebru la curtea împăratului Petru I şi asta pentru că Lakosta avea slujba de bufon.

Evreu de origine, el călătorise prin mai multe ţări din Europa, cunoştea câteva limbi străine şi era bine iniţiat în materie de teologie, fapt care-i permitea să filosofeze şi să ironizeze fin pe seama interlocutorilor săi.  


Când Lakosta pornise din Portugalia spre Rusia pe mare, unul dintre cunoscuţii săi îl întrebă:

- Cum de nu ţi-e frică să urci pe corabie, ştiind că şi tatăl tău, şi bunicul, şi străbunicul au murit pe mare?

- Dar strămoşii tăi în ce mod au murit? - se interesă Lakosta.

- S-au stins în linişte în patul lor.

- Şi cum de tu, prietene, te încumeţi să te culci fără frică în pat în fiecare seară?

Cum a aparut grija pentru abonaţi

Cunoscutul scriitor englez Herbert Wells făcuse primii paşi pe calea creaţiei pornind de la un proiect destul de modest - el şi prietenul său lansaseră un ziar săptămânal, care avea doar... patru abonaţi.

Într-o zi, companionii văzuseră pe fereastră o procesiune funerară şi Wells exclamă alarmat:

- Of, numai să nu fie cumva vreunul dintre abonaţii noştri!

Una gândesc, alta vorbesc

Dramaturgul britanic George Bernard Show a fost cu certitudine unul dintre cei mai spirituali oameni ai timpului său. Vorbele lui de duh şi replicile pline de ironie l-au făcut celebru în toată lumea.

Odată el fusese întrebat:

- Spuneţi-ne, cum de reuşiţi să inventaţi fraze atât de ingenioase?

Show a răspuns:

- Foarte simplu. Eu mă gândesc mai întâi la ceva banal şi plictisitor şi imediat rostesc contrariul la ce m-am gândit.

Am auzit că ai murit, e adevărat?

După ce a frecventat cursurile Universităţii din Edinburgh, Henry Erskine, lord avocat al Scoţiei la sfârşitul secolului XVIII, mai trecea din când în când pe la universitate pentru a-şi vizita vechii prieteni.

Într-o zi el a reîntâlnit un vechi profesor, un distrat notoriu, de care fusese foarte ataşat în studenţie.

A rămas însă perplex când profesorul l-a salutat astfel:

- Dragul meu, mi-a părut foarte rău când am auzit ce s-a întâmplat. Cine-a murit, tu sau fratele tău?

Confuz, Erskine găsi totuşi destul spirit în sine pentru a rosti:

- Eu am murit...

- Vai, dragul meu, aşa credeam şi eu, - a murmurat trist profesorul. Îmi pare foarte, foarte rău, - a continuat el, îndepărtându-se.

Relativitatea înţelegerii

O jurnalistă americană lua interviu de la Albert Einştein şi îi adresă o întrebare pretenţioasă:

- Care este, în opinia dumneavoastră, diferenţa dintre timp şi veşnicie?

- Draga mea, - răspunse Einştein uşor zâmbind, - dacă aş avea timp să vă explic acest lucru, ar trebui să treacă o veşnicie ca dumneata să înţelegi. 

Banca nu respectă bancurile

Soichiro Honda, fondatorul vestitei companii auto cu aceeaşi denumire, povestea în memoriile sale cum odată, în 1951, el şi companionul său aveau nevoie urgentă de surse financiare şi au decis să ia un împrumut de la banca "Mitsubishi".

Pentru a obţine bunăvoinţa grangurilor financiari, pe ultimii bani care le mai rămăseseră companionii au organizat un banchet somptuos la care i-au invitat pe cei de la "Mitsubishi".
Cât timp oaspeţii beau şi mâncau, Honda şi companionul depuneau eforturi exasperate pentru a le crea bună dispoziţie, plasându-se pe o mică scenă şi povestind de acolo în duet bancuri spre amuzamentul tuturor.

A doua zi, Honda şi companionul au plecat la bancă, ferm convinşi că vor obţine fără piedici creditul râvnit. Mare însă le-a fost uimirea şi dezamăgirea când la solicitarea lor, au primit următoarea rezoluţie categorică:

"Banca nu poate avea încredere în garanţiile oferite de o firmă, la conducerea căreia se află doi clovni". 

Ce e violenţa?...

În 1985, jurnalistul şi scriitorul britanic Alan Brien participa în calitate de invitat la o emisiune radio, unde fusese întrebat de moderator:

- Cine a spus că "Violenţa este vorba de duh a analfabeţilor"?

Invitatul s-a gândit îndelung, după care a răspuns:

- Nu cred să fi auzit vreodată lucrul ăsta. Îi aparţine unui contemporan, nu cred să fie prea în vârstă cel care-a spus-o. Bernard Show nu, e prea bun... Chesterton, poate?

Adevărul e că citatul îi aparţinea lui Brien însuşi...

Soluţie poliţienească

Împărăteasa Rusiei Elizaveta Petrovna, care a guvernat la mijlocul secolului XVIII, se declară foarte indignată de pe urma informaţiei despre starea criminogenă în gubernii. Ea îi porunci responsabilului direct pentru aceste lucruri, general-polizeimeisterului Aleksei Tatişcev să găsească o soluţie eficientă pentru anihilarea infracţionalităţii.

Acesta găsi soluţia şi se grăbi să o prezinte în faţa dvorenilor veniţi la curte.

- Soluţia e la mine în buzunar, - rosti Tatişcev şi scoase solemn la lumina zilei însemnele pentru marcarea cu dangaua.

Potrivit generalului, fiecărui infractor îi va fi scris cu fier încins pe piele cuvântul "hoţ". Asta pentru ca să fie uşor identificaţi în caz de evadare sau recidivă.

Unul dintre dvoreni îşi manifestă dezacordul, argumentând:

- Dar sunt cazuri când unii oameni nevinoveţi sunt învinuiţi în pripă, iar mai târziu li se face dreptate. Cum îi veţi izbăvi atunci de aceste însemne ruşinoase?

- Foarte simplu, - răspunse zâmbind Tatişcev. Înaintea cuvântului "hoţ" le vom adăuga cuvintele "nu e"...

Însemnele astfel aprobate fuseseră repartizate în tot Imperiul...

Cu adevărat a "înviat"

În 1971, un doctor distrat din localitatea Pecaya, Venezuela, a constatat decesul unui localnic şi acela fu pregătit în grabă pentru înmormântare.

La cimitir însă, după ce prima lopată de pământ a fost aruncată peste sicriu, deodată se trezi "mortul", care în realitate fusese până atunci în stare de inconştienţă din cauza unui atac de cord uşor.

Revenindu-şi, omul a împins capacul sicriului până a reuşit să-l desprindă şi a ieşit din groapă ţipând şi blestemând.

La văzul acestei apariţii, soacra lui, care stătea liniştită lângă mormânt, a murit pe loc din cauza şocului, aşa că a fost înmormântată în groapa destinată ginerelui. Asta după ce alţi doctori, nu primul, s-au asigurat că era într-adevăr moartă.

Binecuvântarea cu rachiu

Petru I al Rusiei era în vizită la un arhiereu şi stătea cu acesta la masă, când, din întâmplare, călugărul care îi deservea se împiedică şi vărsă peste ţar vasul cu rachiu.

Cunoscând năravul exploziv al lui Petru, monahul găsi repede cum să iasă din situaţia jenantă şi rosti:

- Unora le revin doar picături, dar peste tine, Măria Ta, se revarsă întreaga licoare binecuvântată.

Regele? Care rege?

Pictorul anglo-american James Whistler avea reputaţia unui tip cam înfumurat şi lipsit de modestie.
Odată la o recepţie el şedea alături de o doamnă în etate din familie aristocrată care îl cam sâcâia şi care la un moment dat îi mărtusiri că regele Edward al VII-lea însuşi i-ar fi povestit că preţuieşte foarte mult prietenia sa cu pictorul.

- Eu nu mă cunosc cu regele, - mormăi Whistler.

- Cum? Dar regele personal mi-a spus că vă cunoaşte, - insistă doamna.

- Ei, ba! El pur şi simplu a vrut să se laude, - puse punctul Whistler.

Nu doar urechi muzicale, ci şi nas

Tânărul Mozart hotărî odată să facă o glumă pe seama profesorului său - compozitorul Joseph Haydn.

Mozart i-a spus acestuia pe un ton şiret:

- Am scris o piesă pe care nu o veţi putea interpreta.

Simţindu-se provocat, Haydn luă piesa, se aşeză în faţa pianului, dar, privind notele, exclamă:

- Păi cum?! Aici ambele mâini trebuie să execute pasaje complicate la ambele extreme ale claviaturii anume atunci când e necesar să se ia câteva note şi la mijlocul acesteia! Nu, aşa ceva nu e posibil!

Mozart a zâmbit, s-a aşezat în faţa pianului şi, interpretând piesa, a luat notele din mijlocul claviaturii... cu nasul.

Paradoxurile memoriei

Maestrul internaţional american la şah de origine belgiano-polonezo-evreiască, George Koltanowski, este considerat drept cel mai strălucit specialist în partide oarbe - joc de şah cu spatele la tablă sau cu ochii legaţi şi cu mai mulţi parteneri concomitent.

În 1937, Koltanowski stabileşte un record mondial, învingând într-un simultan 34 de jucători, el jucând legat la ochi. În 1960, marele maestru îşi bate propriul record, învingând 56 de jucători concomitent.

Faptul că a avut un creier în bună funcţiune o demonstrează şi durata vieţii sale, el trăind peste 96 de ani.

Totuşi, soţie-sa avea altă părere despre capacităţile mnezice ale şahistului. Ea se lamentă că, din păcate, Koltanowski n-a fost niciodată în stare să-şi amintească să cumpere pâine în drum spre casă.

Te condamn să bei cafea!

După consumul de cafea pe cap de locuitor, Suedia ocupă una din primele poziţii în lume. Un rol important în formarea acestei predilecţii naţionale a suedezilor a jucat-o regele Gustav al III-lea al Suediei, care a guvernat în secolul XVIII.  

Regele graţiase odată doi fraţi gemeni condamnaţi la moarte, dar condiţia impusă fusese următoarea: unul dintre fraţi urma să bea de acum încolo doar ceai în cantităţi mari, iar celălalt - doar cafea. În aşa mod, Gustav al III-lea intenţiona să identifice care din aceste băuturi, suspecte în acele vremuri, este mai dăunătoare pentru organismul uman.

Treceau anii, iar fraţii şedeau teferi în înhisoare şi continuau să consume bine merci în cantităţi tot mai mari ceai şi cafea. Anual, un consiliu alcătuit din medicii de la curtea regală verifica starea sănătăţii lor, însă nu observau vreo înrăutăţire semnificativă. 

Într-un sfârşit, la vârsta de 83 de ani, îşi dădu duhul consumatorul de ceai.

Acea întâmplare i-a convins într-o măsură considerabilă pe sceptici că ciudatele băuturi sunt inofensive, chiar folositoare organismului, mai ales cafeaua.

Filosoful şi statuia

Filosoful şi omul politic roman Cato cel Bătrân fusese odată abordat de un susţinător aprig de-al său, care se indigna:

- Este inadmisibil şi revoltător că până în prezent, Cato, ţie nu ţi-au înălţat nicio statuie în Roma. Nu crezi că ar trebui să ne ocupăm de asta?

- Lasă, - îi răspunse filosoful. Eu prefer ca oamenii să se întrebe: "De ce Cato nu are o statuie?", decât să-şi pună întrebarea: "De ce oare lui Cato i-au înălţat o statuie?".

Să trimit telegramă de felicitare prinţului

Candidaţii la funcţia de pilot al liniilor aeriene din Australia trebuiau să răspundă la următoarea întrebare a examinatorilor:

- Să presupunem că zburaţi cu un avion uşor, cu doar două locuri, împreună cu regina Marii Britanii. Şi deodată, din cauza unei defecţiuni tehnice, regina alunecă şi cade din avion. Care vă sunt acţiunile?

Răspunsurile candidaţilor erau cele mai diverse:

- Să sar după ea cu paraşuta şi s-o prind în zbor!

- Să mă sinucid!

- Să fug din ţară cu tot cu avion!

- Să-mi schimb numele de familie, ca să nu fiu de ruşine! - şi tot aşa.

Răspunsul corect era următorul:

- Să echilibrez poziţia avionului după pierderea greutăţii!

Napoleon şi ţăranul

După ce suferi eşec în campania militară din Rusia, în 1812, Napoleon se retrăgea grăbit spre vest, purtat de o sanie simplă.

În dreptul râului Niemen, el împreună cu suita sa se opriră şi cerură ajutorul unui ţăran barcagiu din împrejurimi să-i treacă pe celălat mal.

Când ţăranul le ajută să treacă râul, Napoleon se interesă:

- Mulţi dezertori au trecut râul zilele acestea?

Naiv de sincer şi necunoscând cu cine stă de vorbă, ţăranul i-a răspuns:

- Niciunul, dumneavoastră sunteţi primul.

Bismarck la medic

Într-o zi, aflându-se la o staţiune balneară, cancelarul german Otto von Bismarck hotărî să beneficieze de serviciile medicului de pe loc.

Vraciul se apucă de treabă după toate regulile şi începu să se intereseze cu de-a amănuntul cu privire la simptomele pe care le acuză Bismarck. 
După câteva întrebări, pierzându-şi răbdarea, cancelarul tună indignat:

- În loc să mă tot iei cu întrebările, ai face mai bine să-mi prescrii un tratament! 

În replică, medicul nu se lăsă mai prejos, rostind:

- În asemenea caz, v-aş recomanda să vă adresaţi unui medic veterinar, pentru că acesta e unicul vraci care nu le pune întrebări pacienţilor.