Aoleu, ce văd eu!... Descoperirea-minune

Cercetătorul elveţian Albert Hoffman era preocupat de biochimia plantelor şi în una din zile se ocupa în laboratorul său de extragerea unei substanţe active dintr-o specie de ciupercă parazită, care creşte pe cereale.

Contactând tactil acea substanţă, Hoffman începuse să se simtă foarte ciudat şi să aibă vedenii nostime - asistenţii săi căpătaseră nişte forme groteşti, iar în faţa ochilor îi apăruseră străluciri paradisiace, care se perindau în mod caleidoscopic. 

Hoffman, fără vreo intenţie specială, tocmai descoperise din întâmplare ceea ce se va numi LSD (lysergic acid diethylamide) - unul din cele mai populare droguri.

În acea zi, uimit de experienţele psihice trăite, Hoffman presupuse că de vină este substanţa extrasă din ciupercă, aşa că picură substanţa în cavitatea bucală, pentru a-şi verifica ipoteza. Drept rezultat, trecuse din nou prin acea stare inimaginabilă. 

De atunci încoace, LSD şi-a început campania triumfală în lume, motivând milioane de oameni să "studieze" pe cont propriu efectele biochimice ale ciupercilor. Iar Hoffman este considerat un geniu al ştiinţei contemporane - primul în top; are o armată de susţinători fideli care l-au votat drept Nr. 1.

Oricum, e mai bine decât un câine

În luna iulie a anului 1838, cu şase luni înainte de a se căsători cu verişoara sa dreaptă, Emma Wedgwood (în imagine), Charles Darwin a întocmit o listă cu argumente pro şi contra mariajului. 

Analizându-le, Darwin a  hotărât că argumentele pro trag mai pe greu pe cântar, s-a căsătorit şi a trăit cu Emma până la moartea sa, în 1882. Ei au avut zece copiii (trei dintre care au murit la o vârstă fragedă).

Iată unele din argumentele pro-mariaj ale lui Darwin:

Copii (dacă va da Domnul) [n.b.: trebuie de remarcat că Darwin avusese studii teologice].

O companie constantă (şi o prietenă la bătrâneţe).

Obiect de iubire şi de joacă (oricum e mai bine decât să ai un câine).

Casă amenajată şi cineva care o să aibă grijă de gospodărie.

Diverse stări benefice pentru sănătate.

Imaginează-ţi numai o soţie gingaşă întinsă pe canapea, focul arzând în cămin, cărţi, muzică bună...

Căsătorie, Căsătorie, Căsătorie. Quod Erat Demonstrandum.

Dacă oponenţi nu-s, ei trebuie inventaţi

Savantul rus Serghei Kapiţa (în imagine) pe timpul sovietic a făcut parte dintr-o delegaţie de tineri fizicieni care l-au vizitat pe celebrul Niels Bohr la institutul său din Copenhaga. Urmau să se producă şi discuţii privind colaborarea dintre şcolile ştiinţifice ale celor două ţări.

La întoarcere, toţi fizicienii fuseseră chemaţi în audiere la KGB, pentru a da raportul despre conţinutul şi specificul vizitei. În mod aparte pe tovarăşii din KGB îi interesa dacă vreunul dintre fizicienii danezi s-a opus în vreun fel colabărării cu sovieticii. 

Aşa cum niciunul dintre danezi nu fusese împotrivă, ruşii aşa au şi declarat: toţi au fost deschişi spre colaborare. Totuşi acest răspuns simplu nu-i satisfăcea pe ideologii în epoleţi, care continuau să insiste cu întrebările.

La un moment dat, Kapiţa a înţeles că până aceştia nu vor obţine un răspuns "afirmativ", ancheta nu se va încheia. De aceea, într-un mod foarte "natural" el se plesni cu palma peste frunte şi exclamă:

- Mi-am amintit, erau şi împotrivă!

- Cine? Numiţi-i! -, s-au înviorat anchetatorii.

- A, numele de familie... acuş... Aha, Rosenkrantz şi Guildenstern -, a răspuns Kapiţa cu o maliţozitate ascunsă. 

Imediat după aceasta, fizicienii fuseseră lăsaţi să plece, iar numele "danezilor",  inventate de Kapiţa (mai exact, preluate din opera "Hamlet", de Shakespeare), au intrat în folclorul ştiinţific rusesc. 

Chimia privită din bucătărie

Chimistul suedez Jöns Jakob Berzelius (1779-1848) a fost unul dintre fondatorii chimiei moderne. Activitatea lui se desfăşurase în acea perioadă când experimentele de chimie nu erau pe înţelesul oamenilor de rând şi chimiştii erau deseori consideraţi nişte oameni ciudaţi, care se ocupă cu fleacuri. 

Se povesteşte că bucătăreasa lui Berzelius fusese odată întrebată cu ce se ocupă de fapt stăpânul ei.

- Nu vă pot spune cu exactitate, a răspuns ea. L-am văzut cum lua o sticlă mare cu un lichid şi-l turna într-o sticlă mai mică. Apoi agită lichidul din acea sticlă mică şi-l toarnă într-o sticlă şi mai mică, iarăşi agită lichidul şi îl toarnă într-o sticluţă mică de tot...

- Şi apoi ce face?

- Apoi aruncă totul în chiuvetă!

Haosul din capul meu

Bernard Vonnegut (în imagine) este fratele mai mare al scriitorului american Kurt Vonnegut şi, deşi nu este la fel de celebru ca fratele său mai mic, Bernard şi-a făcut un nume pe terenul ştiinţific, în domeniul cercetării fenomenelor atmosferice. Ceea ce-i caracteriza pe ambii fraţi, conform mărtuiriei acestora, era haosul din capul lor, care era vecin cu creativitatea.

O vreme, Bernard Vonngeut lucrase în laboratorul de cercetări al companiei "General Electric", unde a descoperit modalitatea de a stimula precipitaţiile din nori. În laboratorul lui domnea o dezordine inimaginabilă, care putea pune în pericol viaţa vreunui vizitator neatent. Inspectorul pentru securitatea muncii fusese cît pe ce să cadă în leşin cînd văzuse acel hăţiş de fire electrice şi tot felul de capcane ascunse prin laborator. El se năpusti cu cuvinte de ocară asupra lui Bernard, însă acesta îl opri rostind: 

- Credeţi că în laborator e haos? De-aţi vedea ce se face aici!, şi îşi lovi capul cu degetul.

Altă dată, Kurt i s-a plîns fratelui său că ori de cîte ori se apucă de meşterit ceva, descoperă că toate instrumentele au şi dispărut pe undeva şi nicidecum nu poate termina lucrul. 

- Tu încă ai noroc, îl consolă Bernard. Eu de fiecare dată pierd nu instrumentele, dar ceea asupra ce lucrez.      

Critică şi nu vei da greş

Scriitorul şi savantul iluminist francez Bernard le Bovier de Fontenelle fusese odată întrebat, la curtea regală, care e secretul în aprecierea corectă a operelor poetice. 

- Înălţimea voastră, - răspunse Fontenelle, - spuneţi despre ele că toate-s proaste şi în acest caz riscaţi să daţi greş cel mult o dată - de două ori la o sută de poezii.   

Ouăle l-au dat de gol

Marchizul de Condorcet, cunoscut şi ca Nicolas de Condorcet, fusese un distins filosof, matematician şi gânditor politic francez din secolul XVIII. Pe linia politicului, el a rămas în istorie prin a sa Metodă Condorcet, un algoritm de evaluare a câştigătorilor în alegeri, şi prin ideile sale despre progres, moralitate şi dreptate. 

După Revoluţia Franceză, el fiind unul dintre promotorii noilor idei, Condorcet se opune execuţiei regelui Ludovic al XVI-lea, fiind din principiu împotriva pedepsei cu moartea, fapt pentru care stârneşte asupra sa ura majorităţii din Convenţia instaurată la putere. El este acuzat de trădare, condamnat la moartea prin ghilotină şi dat în urmărire generală.

Partea tragico-anecdotică rezidă în felul în care Marchizul de Condorcet a ratat în încercarea sa de a evada din Franţa, fugind de securitatea care-l căuta. 

Planul lui fusese simplu, se îmbrăcase în nişte zdrenţe, deghizându-se în ţăran, şi se îndreptă spre graniţă. Însă înainte de a trece frontiera, i se făcu foame şi se opri într-un han plin cu muşterii înfometaţi. Uitând complet de deghizare, marchizul ceru o omletă extravagantă din douăsprezece ouă. Surprinşi de solicitarea pretenţioasă şi costisitoare a vizitatorului, ţăranii îi deconspirară adevărata identitate.

Dat pe mâna securităţii, Condorcet îşi puse capăt zilelor în închisoare, sorbind otrava pe care o ţinea în ascuns.    

Valoarea în... volţi

Francois Voltaire îşi manifestă odată înalta apreciere faţă de lucrările fizicianului italian Alessandro Volta. 

Când acestuia din urmă îi fuseseră transmise cuvintele de laudă din partea celebrului filosof, el îşi onoră reverenţele printr-un comentariu plin de subtilitate:

- Eu, probabil că într-adevăr am o anumită valoare, din moment ce Volta e deja o jumătate de Voltaire.

Chimia, dramaturgia şi insomnia

Chimistul german Hermann Emil Fischer (în imagine), Laureat al Premiului Nobel,  crease un şir lung de produse chimice utilizate inclusiv în medicină.
Într-o zi, plimbându-se, el se întâlni cu dramaturgul Hermann Sudermann, care exclamase la vederea chimistului:

- Dragă profesor, de-aţi şti cât de recunoscător vă sunt pentru preparatul veronal pe care mi l-aţi recomandat! Este foarte eficient împotriva insomniei. Nici măcar nu trebuie să-l înghit, e suficient să-l văd pe noptieră şi gata - adorm ca un prunc!

- Ce coincidenţă uimitoare! - exclamă la rândul său Fischer. Exact aceeaşi influenţă o are asupra mea romanul dumitale. Nici măcar nu trebuie să-l citesc, e suficient să-l văd pe noptieră şi gata - adorm pe loc!  

Relativitatea înţelegerii

O jurnalistă americană lua interviu de la Albert Einştein şi îi adresă o întrebare pretenţioasă:

- Care este, în opinia dumneavoastră, diferenţa dintre timp şi veşnicie?

- Draga mea, - răspunse Einştein uşor zâmbind, - dacă aş avea timp să vă explic acest lucru, ar trebui să treacă o veşnicie ca dumneata să înţelegi. 

Mama ştiinţelor e patriarhală?

Emmy Noether este considerată cea mai talentată femeie-matematician şi apreciată drept unul dintre savanţii germani cei mai distinşi ai secolului XX, inclusiv de către Albert Einstein.

Însă în pofida meritelor ei în elaborarea teoriei algebrei, Noether mai mulţi ani a fost privată de dreptul de a fi numită în calitate de docent la universitate. Motivul refuzului era faptul că Noether e... femeie. Era abia a doua decadă a secolului şi femeile erau în multe privinţe limitate în a se manifesta public.

O parte importantă dintre savanţii-bărbaţi se revoltau:

- Unde s-a mai văzut ca o femeie să devină docent? Aşa, mâine-poimâine ea va pretinde să devină şi profesor universitar, iar apoi chiar membru al senatului! Cum să permitem unei femei să intre în senat?!

La care, matematicianul David Hilbert, un susţinător al lui Noether, lansă următoarea replică, care a fost de efect şi a rămas în analele istoriei ştiinţei:

- Dar, domnilor, senatul nu este o baie publică pentru bărbaţi, unde accesul femeilor să fie interzis!

Ochiul raţiunii şi ochii reacţiunii

Joseph Louis Gay Lussac a fost un distins fizician şi chimist francez, un abil experimentator al timpului său.

De exemplu, în 1804, la doar 26 de ani, el se încumetă, împreună cu un alt cercetător, să se ridice cu un balon de aer la înălţimea de 6,4 kilometri pentru a cerceta în premieră proprietăţile atmosferei (în imagine).

În timpul unui alt experiment de-al său, Gay Lussac îşi pierdu un ochi.
Odată el se întâlni cu un episcop, un teolog reacţionar care, pentru a-l lua peste picior pe savant, îl întrebă:

- Nu pricep, cum te poţi considera învăţat, având un singur ochi! Ce poţi vedea cu un singur ochi doar?

- Chiar mai multe decât dumitale -, nu se pierdu cu firea Gay Lussac. Iată eu, bunăoară, văd la dumitale doi ochi, în timp ce dumneata la mine - doar unul!

Temperatura timpului se măsoară în ouă?

Menajera lui Isaac Newton l-a găsit odată pe marele fizician în bucătărie, stând în faţa unei oale care dădea în clocot şi adâncit în gânduri.

Femeia nu ştia la ce să se uite mai întâi: la oala în care fierbea ceasul fizicianului, sau la Newton, care ţinea în mână un ou.

Duel în stil savant

O persoană importantă se simţi odată ofensată, din nu se ştie care motive, pe savantul francez Louis Pasteur şi îi transmise acestuia o invitaţie la duel, prin secundantul său.

Pasteur a ascultat calm conţinutul mesajului, apoi vorbi:

- Pentru că eu sunt cel chemat la duel, am dreptul să aleg arma de luptă. Vedeţi aceste două colbe? În una din ele se conţin bacterii de variolă, în alta - apă curată. Dacă domnul care v-a trimis este dispus să bea, la alegere, din una din aceste colbe, eu o voi bea pe a doua.

Aflând aceste condiţii, omul buclucaş renunţă la duel şi îl lăsă în pace pe savant.

Totul e greşit, altminteri e corect

Naturalistul francez George Cuvier intră odată în sala unde lucra comisia Academiei de Ştiinţe a Franţei pentru elaborarea dicţionarului enciclopedic.
Văzându-l pe savant, unul dintre cei patruzeci de membri ai comisiei rosti bucuros:

- Îmi pare bine să vă văd, domnule Cuvier. Noi tocmai am reuşit să explicăm popular ce înseamnă un rac. Am găsit o definiţie succintă şi foarte exactă. Iat-o: "Racul este un peşte roşu nu prea mare, care se mişcă cu coada înainte".

- Minunat, domnilor - rosti Cuvier. Permiteţi-mi doar să vin cu câteva precizări. Adevărul e că racul nu e peşte, el nu este roşu şi el nu se mişcă cu coada înainte. Cu excepţia acestor detalii, în rest definiţia dumneavoastră este corectă.

Mănânc de unul singur... pe lume

Savantul francez Louis Pasteur lua prânzul într-un restaurant, când de el se apropie un omulean şi-l întrebă ceva. Pasteur nu reacţionă în niciun fel. Încă o întrebare - aceeaşi reacţie - tăcere şi doar o uşoară încruntare a feţei.

Insistent, omuleanul se interesă:

- Probabil, aveţi ceva greu pe suflet? 

Pasteur dădu încuviinţător din cap.

- E ceva foarte grav?

Aceeaşi încuviinţare.

- Poate v-a murit cineva apropiat?

Pasteur dădu din cap afirmativ.

- Cine anume - fratele, sora, mama, tata?

Scos din sărite, Pasteur răspunse cu iritare:

- Stimate domn, când eu mănânc, pentru mine toţi sunt morţi!

Deformare profesională

Într-o bună zi un tânăr medic intră în laboratorul microbiologului german Robert Koch şi-l văzu pe savant porăind lângă o cratiţă pusă pe foc.

- Ia ghiciţi, ce am aici? - îl întrebă Koch pe medic.

- Streptococi? -, întrebă acela neîncrezut.

- Nu.

- Vibrionul holerei?

- Nu.

- Bacilul tuberculozei?

- Iarăşi, nu -, răspunse Koch vesel.

Scoase apoi capacul de pe cratiţă şi rosti:

- Crenvurşti, tinere, crenvurşti!

Schimb de amabilităţi

Fizicienii Wolfgang Pauli şi Paul Ehrenfest s-au cunoscut la una din conferinţele ştiinţifice, însă Pauli demonstră o oarecare lipsă de tact faţă de colegul său şi Ehrenfest, obijduit, declară:

 - Îmi sunt mai pe plac lucrările pe care le-aţi scris decât dumneavoastră ca persoană.

Replica lui Pauli a fost zdrobitoare:

- Curios! Mie invers, îmi placeţi mai mult dumneavoastră decât lucrările pe care le-aţi publicat! 

Probabil, de la prinţesa junglelor

Fondatorul teoriei evoluţioniste, Charles Darwin, fiind invitat odată în ospeţie la un prieten de-al său, se pomeni la masă alături de o tânără şi simpatică femeie.
Aceea, interpretând în felul său teoria savantului, îl întrebă jucăuş:

- Domnule Darwin, dumneavoastră susţineţi că omul a provenit de la maimuţă. Această concluzie se referă şi la mine?

- Bineînţeles, numai că dumneavoastră proveniţi de la o maimuţică deosebit de drăguţă.

Dialog între generaţii (II)

Când fizicianul Max Planck devenise profesor la prestigioasa Universitate din Berlin, el avea doar 31 de ani. Era timid, cu o constituţie plăpândă şi cu o mustecioară subţire, spre deosebire de ceilalţi profesori, plini de sine şi posesori ai unor bărbi şi barbete impozante.
Fiindcă nu se orienta încă bine pe coridoarele instituţiei, se rătăci odată în căutarea auditoriului unde urma să citească o lecţie. Planck se hotărî atunci să se adreseze după ajutor către şeful cancelariei, o persoană bine înaintată în vârstă:

- În ce auditoriu are azi lecţie profesorul Planck? -, întrebă timid tânărul fizician.

Bătrânul, care nu-l recunoscuse, îl bătu cu îngăduinţă pe umăr şi-i răspunse:

- June, nu te du încolo. Dumneata eşti încă prea tânăr pentru a înţelege profunzimea gândirii distinsului profesor Planck.