Exerciţiu de onomastică naţională

Marianne, a cărei statuie e prezentată în imagine, este personificarea feminină a Franţei şi a devenit emblema naţională a Republicii Franceze. 

Simbolul a fost creat în perioada Revoluţiei Franceze, când se cerea o coalizare a societăţii, iar imaginea Ţării în chip de femeie, de mamă era tocmai potrivită pentru mobilizarea patriotică a oamenilor şi coeziunea naţională. Se căuta aşadar un nume pentru acel simbol-femeie, care să reprezinte Franţa însăşi.

Conform unor surse, numele de Marianne a fost preluat de la soţia politicianului Jean Reubell. Istoria spune că în 1797, în timpul Directoriei post-revoluţionare, unul dintre conducătorii acesteia, Paul-Francois Barras, fiind în vizită la Reubell, o întrebă pe soţia acestuia cum o cheamă. 

- Marie-Anne, a răspuns ea. 

- Perfect, a exclamat Barras. E un nume scurt şi simplu, care va reprezenta Republica în măsura în care o faceţi dumneavoastră, Madame.

Ouăle l-au dat de gol

Marchizul de Condorcet, cunoscut şi ca Nicolas de Condorcet, fusese un distins filosof, matematician şi gânditor politic francez din secolul XVIII. Pe linia politicului, el a rămas în istorie prin a sa Metodă Condorcet, un algoritm de evaluare a câştigătorilor în alegeri, şi prin ideile sale despre progres, moralitate şi dreptate. 

După Revoluţia Franceză, el fiind unul dintre promotorii noilor idei, Condorcet se opune execuţiei regelui Ludovic al XVI-lea, fiind din principiu împotriva pedepsei cu moartea, fapt pentru care stârneşte asupra sa ura majorităţii din Convenţia instaurată la putere. El este acuzat de trădare, condamnat la moartea prin ghilotină şi dat în urmărire generală.

Partea tragico-anecdotică rezidă în felul în care Marchizul de Condorcet a ratat în încercarea sa de a evada din Franţa, fugind de securitatea care-l căuta. 

Planul lui fusese simplu, se îmbrăcase în nişte zdrenţe, deghizându-se în ţăran, şi se îndreptă spre graniţă. Însă înainte de a trece frontiera, i se făcu foame şi se opri într-un han plin cu muşterii înfometaţi. Uitând complet de deghizare, marchizul ceru o omletă extravagantă din douăsprezece ouă. Surprinşi de solicitarea pretenţioasă şi costisitoare a vizitatorului, ţăranii îi deconspirară adevărata identitate.

Dat pe mâna securităţii, Condorcet îşi puse capăt zilelor în închisoare, sorbind otrava pe care o ţinea în ascuns.    

Replică a la W.C.

Winston Churchill intrase odată în viceul Camerei Comunelor împreună cu Clement Attlee, liderul laburiştilor. 

Churchill se postă la cel mai îndepărtat de Attlee pisoar, la care gest Attlee nu întârzie să remarce ironic:

- Văd că astăzi nu prea sunteţi în duhuri bune, Winston.

- E adevărat -, răspunse Churchill. Mă îngrijorează că de fiecare dată când voi, laburiştii, vedeţi ceva mare, vreţi imediat să o naţionalizaţi...

Nişte jivine... dar salvatoare!

În 1815, când Franţa intrase în perioada grea de tranziţie, aşa-numita Restauraţie, Camera Deputaţilor a Adunării Naţionale reprezenta o adunătură din tot felul de indivizi întâmplători. 

În faţa acestei privelişti, cineva îl întrebă cu amărăciune pe Charles de Talleyrand, ilustrul diplomat francez:

- Oare poate crede careva că această strânsură de lepădături ne poate salva Patria?!

Plin de reţinere, Talleyrand răspunse filosofic:

- Cine ştie, doar a fost salvată Roma de nişte gâşte!...

Gafe prezidenţiale

Preşedintele american Ronald Reagan se remarcase inclusiv prin jenantele sale pierderi de memorie.

Reagan uita frecvent în ce ţară a lumii se află sau numele demnitarilor cu care se întâlnea.

Când a vizitat Brazilia, a numit-o Bolivia.

A salutat-o pe prinţesa Diana, adresându-i-se cu "prinţesa David".

Iar preşedintelui Samuel Doe al Liberiei i s-a adresat cu "domnule preşedinte Moe".

Mă uit la tine şi nu eşti tu

Senatorul republican de Tennessee (SUA), Howard Baker, se îndrepta dinspre camera senatului spre biroul său, când un grup de turişti l-a oprit. Unul dintre ei i-a spus:

- Stai aşa, ştiu cine eşti. Nu, nu-mi spune, îmi aduc aminte imediat.

Baker a aşteptat cuminte ca omului să-i revină memoria, însă în cele din urmă a cedat, rostind:

- Howard Baker.

Turistul a clătinat din cap, încă incapabil să-şi amintească, murmurând:

- Nu, nu-i ăsta...

Să vedeţi ce actor pot fi

Pentru rolul principal într-un film dedicat vieţii lui Winston Churchill, pentru perioada când el avea şaizeci de ani, fusese selectat un actor destul de corpolent, în vârstă de... 85 de ani. 

Auzind despre această alegere, Churchill se revoltă:

- În primul rând, acest flăcău e prea obez; în al doilea rând, e prea bătrân; în al treilea rând, pentru aşa bani sunt gata eu însumi să joc acest rol.

O deprindere mai veche?

Într-o zi, senatorul republican Larry Pressler din Dakota de Sud (SUA) a încercat să plece de la o şedinţă ordinară a Comisiei pentru Comerţ, dar, în grabă, a încurcat o uşă cu alta şi, spre stupefacţia sa, se pomeni intrînd într-un dulap.


A fost atât de jenat de întâmplare, încât s-a hotărât să rămână acolo până când colegii săi vor fi părăsit sala folosind adevărata ieşire.
Spre nenorocul lui însă unul dintre senatori, care-l surprinsese intrând pe altă uşă, rămăsese să-l aştepte pe Pressler, pentru a-l saluta.

Cum timpul trecea, Pressler ieşi într-un sfârşit din dulap, uluindu-şi colegul şi nimerind astfel în colecţia istoriilor anecdotice ale Congresului american.

Sunt groaznici, dar îi vreau grozavi

Ducele de Wellington făcea odată inspecţia trupelor militare şi, nefiind deloc mulţumit de gradul lor de pregătire, lansă următoarea butadă:

- Eu nu ştiu ce impresie vor produce aceşti soldaţi asupra inamicului, dar pe mine personal ei mă îngrozesc!

Doar nu suntem câini, ce naiba!

Când Josif Stalin îi înlătură de la conducerea partidului comunist pe opoziţionerii Grigori Zinoviev şi Lev Kamenev, proscriindu-i la dispariţie, Zinoviev se apropie de dictator şi-i aminti cum cândva anume el şi Kamenev îl salvaseră pe Stalin de la pieire:


- Ştie tovarăşul Stalin ce e asta recunoştinţă? - îl întrebă retoric Zinoviev.


Stalin îşi scoase alene pipa din gură şi a răspuns:


- Cum să nu? Ştiu, foarte bine ştiu - asta e un fel de boală proprie câinilor.

Detaliile cuceririlor

Povestind odată, în faţa unui auditoriu select, despre o bătălie din timpul campaniei din Egipt, Napoleon I începuse să numească pe rând toate unităţile implicate în luptă, dispoziţia lor pe teren şi acţiunile fiecăreia.

Una din doamnele prezente rămăsese uimită de memoria împăratului:

- Maiestate! Cum reuşiţi să păstraţi în memorie atâtea detalii mărunte?

Napoleon îi explică:

- Doamnă! La fel cum un bărbat păstrează în memorie numele tuturor amantelor sale!

Fumul diplomaţiei

Medicul de familie al cancelarului german Otto von Bismarck îl probozi pe acesta din urmă pentru faptul că ziua întreagă nu slobozea ţigara din gură.
Bismarck zâmbi cu hâtrenie şi rosti:

- Doctore, în asta şi constă arta diplomaţiei mele - să dau cu fum în ochii oamenilor.

Refuzul ca antidot

Primul Cancelar al Imperiului German, Otto von Bismarck, fusese odată pus în situaţia de a-l chema la duel pe un savant. Omul de ştiinţă urma să aleagă armele şi pentru că presupuse că Bismarck mânuia la fel de bine şi sabia şi pistolul, a optat pentru o soluţie tipic savantă.

A propus ca pe o farfurie să fie plasaţi doi crenvruşti, unul dintre care să fie otrăvit.

Auzind despre aceste condiţii ale duelului, Bismarck şi-a retras pretenţiile, argumentându-şi decizia astfel:

- Nu se cuvine ca eroii să se ghiftuiască înainte de moarte.