Când Iulius Cezar a ajuns pentru prima dată pe ţărmul Africii, el, păşind pe mal s-a împiedicat şi căzu cu pieptul la pământ.
Ştiind cât de superstiţioşi sunt romanii şi înţelegând că i-ar fi putut interpreta căderea drept un semn rău, Cezar găsi imediat cum să iasă din situaţia jenantă; întinzând braţele, îmbrăţişând solul, el strigă cu putere:
