Scrierea trebuie să aştepte gândirea

La scriitorul francez Anatole France venise odată o tânără stenografistă să se angajeze la lucru. 
France găsise că e mai eficient să dicteze nuvelele şi articolele sale.

- Monsieur, eu pot stenografia cu o viteză de 150 de cuvinte pe minut -, rosti domniţa cu gândul să-şi ridice valoarea.

- E bine, dar de unde să vă iau atâtea cuvinte? - răspunse uimit şi ironic France.

Haosul din capul meu

Bernard Vonnegut (în imagine) este fratele mai mare al scriitorului american Kurt Vonnegut şi, deşi nu este la fel de celebru ca fratele său mai mic, Bernard şi-a făcut un nume pe terenul ştiinţific, în domeniul cercetării fenomenelor atmosferice. Ceea ce-i caracteriza pe ambii fraţi, conform mărtuiriei acestora, era haosul din capul lor, care era vecin cu creativitatea.

O vreme, Bernard Vonngeut lucrase în laboratorul de cercetări al companiei "General Electric", unde a descoperit modalitatea de a stimula precipitaţiile din nori. În laboratorul lui domnea o dezordine inimaginabilă, care putea pune în pericol viaţa vreunui vizitator neatent. Inspectorul pentru securitatea muncii fusese cît pe ce să cadă în leşin cînd văzuse acel hăţiş de fire electrice şi tot felul de capcane ascunse prin laborator. El se năpusti cu cuvinte de ocară asupra lui Bernard, însă acesta îl opri rostind: 

- Credeţi că în laborator e haos? De-aţi vedea ce se face aici!, şi îşi lovi capul cu degetul.

Altă dată, Kurt i s-a plîns fratelui său că ori de cîte ori se apucă de meşterit ceva, descoperă că toate instrumentele au şi dispărut pe undeva şi nicidecum nu poate termina lucrul. 

- Tu încă ai noroc, îl consolă Bernard. Eu de fiecare dată pierd nu instrumentele, dar ceea asupra ce lucrez.      

Critică şi nu vei da greş

Scriitorul şi savantul iluminist francez Bernard le Bovier de Fontenelle fusese odată întrebat, la curtea regală, care e secretul în aprecierea corectă a operelor poetice. 

- Înălţimea voastră, - răspunse Fontenelle, - spuneţi despre ele că toate-s proaste şi în acest caz riscaţi să daţi greş cel mult o dată - de două ori la o sută de poezii.   

Dă-mi nişte bani să-ţi dau bacşiş

Scriitorul irlandez Oscar Wilde, un estet şi un dandy-model al epocii sale, îşi păstra stilul elegant şi snobismul chiar şi în cele mai incomode situaţii.

Odată, ieşind din cazino, unde pierduse toţi banii disponibili, Wilde se opri în dreptul uşierului care îi deschise plin de curtoazie uşa. Îl întrebă:

- Aţi putea să-mi împrumutaţi douăzeci de franci?

- Cu plăcere, a răspuns uşierul, întinzându-i imediat banii solicitaţi.

Wilde îi îndepărtă galant mâna cu banii şi, cu simţul datoriei împlinit, rosti:

-   Vă rog să-i păstraţi. Sunt pentru dumneavoastră.

 

Până la "Război şi Pace"...

La scurtă vreme după ce se căsători, în 1862, scriitorul rus Lev Tolstoi fusese vizitat, la Iasnaia Poliana, de un prieten de-al său, Vladimir Sollogub, tot scriitor. 

Văzându-l pe Tolstoi în culmea unei "utopii" a fericirii familiale şi a împlinirii scriitoriceşti, Sollogub îşi mărturisi admiraţia faţă de condiţia în care se afla confratele său de condei:

- Ce fericit sunteţi... Aveţi tot ce vă place.

- Nu, eu n-am tot ce-mi place, dar mie îmi place tot ce am!, îi răspunse zâmbind scriitorul-filosof.

Nu ţipa, că mă doare!

În anii de şcoală, Mark Twain (numele original - Samuel Clemens) obişnuia să mai chiulească de la lecţii. Aflând despre asta, taică-său hotărî să-l înveţe minte şi-i administră o bătaie exemplară cu cureaua. 

Lovind cu cureaua în părţile moi ale feciorului, căruia îi ţâşniră lacrimile, tatăl lui Twain rosti, afectat de un sentiment mixt de furie şi milă:

- Să nu crezi, băiatule, că pe mine nu mă doare!

- Te doare, tată, dar în alt loc decât pe mine! -, răspunse tânărul umorist.  

De ce eşti viu?

Când Mark Twain lucra redactor la  ziar, el primi prin poştă o culegere de poezii sub titlul "De ce sunt viu?".

Citindu-le, Twain a expediat înapoi manuscrisul, scriindu-i destinatarului:

"Eşti viu pentru că mi-ai trimis poeziile prin poştă şi n-ai venit la redacţie personal".

O fi cafeaua otravă, dar...

"Cafeaua e ca otrava" - îl atenţionă un medic pe savantul şi scriitorul francez Bernard le Bovier de Fontenelle, care avea o pasiune cunoscută pentru licoarea tonizantă. 

- Sunt pe deplin de acord cu dumitale, doctore, - a răspuns Fontenelle. Dar se vede că această otravă are un efect foarte întârziat, odată ce eu o tot consum vreme de 80 de ani.

Se pare că scriitorul avusese dreptate. În tot cazul, anii vieţii lui sunt următorii: 1657 - 1757.

Ca din partea proştilor, vă întreb

Scriitorul rus Lev Tolstoi nu-i agrea deloc pe ziariştii care umblau cu bulucul pe urmele lui.

Un corespondent insistent îi solicită odată scriitorului un interviu.

- Pentru ce vă trebuie asta? - se interesă Tolstoi.

- Păi cum, Lev Nikolaevici?! Până şi ultimul prostănac din Rusia - şi tot se interesează de dumneavoastră! - răspunse cam stângaci ziaristul.

- O, asta o văd acum cu propriii mei ochi, - răspunse calm, dar nimicitor scriitorul.

Echivalarea statutului

Scriitorul satiric american Mark Twain trebui să închirieze o cameră într-un hotel. 
În cartea pentru vizitatori atenţia lui fu atrasă de următoarea semnătură:

"Contele Don Carlos cu sluga sa".

Fără a sta mult pe gânduri, Twain semnă şi el:

"Mark Twain cu valiza sa". 

Cum a aparut grija pentru abonaţi

Cunoscutul scriitor englez Herbert Wells făcuse primii paşi pe calea creaţiei pornind de la un proiect destul de modest - el şi prietenul său lansaseră un ziar săptămânal, care avea doar... patru abonaţi.

Într-o zi, companionii văzuseră pe fereastră o procesiune funerară şi Wells exclamă alarmat:

- Of, numai să nu fie cumva vreunul dintre abonaţii noştri!

De-ale scriitorilor

La vestita cafenea a boemei intelectuale de la Bucureşti, „Capşa”, duelurile verbale între scriitori, jurnalişti şi politicieni erau o obişnuinţă.

În una din zile, scriitorul Alexandru Cazaban (sus) şi criticul literar Şerban Cioculescu (jos) se duelau verbal, ironizând la limita calamburului.

Zice Cazaban:


– Eu nu scriu, ca unii, pentru şer-bani!

– Nici eu nu scriu, ca alţii, numai cazaban-alităţi! - i-a întors-o prompt Cioculescu.

Istoria istoricilor

Scriitorul francez Andre Maurois fusese odată întrebat:

- Cine credeţi că a schimbat mai mult cursul istoriei - Caesar sau Napoleon?

Maurois a răspuns:

- De când există civilizaţia, cei care au schimbat cel mai mult cursul istoriei au fost... istoricii.

Avantajele bătrâneţii?

La cea de-a optzecea aniversare, scriitorul englez Somerset Maugham a luat cuvântul la un dineu organizat în cinstea sa la Londra.

- Faptul că îmbătrâneşti are multe avantaje... -, a început scriitorul, dar s-a întrerupt imediat şi a început să se zgâiască la masă.

Pauza s-a transformat într-o tăcere lungă şi apăsătoare.

Maugham s-a uitat absent prin încăpere, mutându-se de pe un picior pe altul şi privindu-şi neajutorat notiţele.

În cele din urmă, el şi-a dres vocea şi a spus:

- Încercam să-mi dau seama care-ar fi acestea.

Fabula cu spatele

Fabulistul francez Jean de La Fontaine (în imagine) era cam uituc.

Într-o zi, invitat fiind la un dineu de către prinţul de Conde, poetul a uitat să dea curs iniţiativei. Un prieten l-a sfătuit să-şi ceară scuze.

Când însă fabulistul ajunsese în biroul prinţului, acesta i-a întors supărat spatele.

- Vă mulţumesc, monseniore, - zise La Fontaine. Îmi pare bine că nu-mi purtaţi duşmănie.


- Cum de tragi această concluzie? - întrebă prinţul pe atât de mirat, pe atât de indignat.


- Fiindcă Alteţa Voastra nu întoarce niciodată spatele unui duşman.

Pân-ajunge pe hârtie, prefaci ideea în prostie

Un tânăr autor dramatic îi povestea într-o zi scriitorului Ion Luca Caragiale subiectul unei piese pe care avea de gând să o scrie.

După ce-l ascultă, Caragiale îi zise:

– Aşa cum o ai în cap, e admirabilă! Dar să nu o scrii, c-ai s-o strici!

Dacă nu-i cap, dai din picioare

Scriitorul american Jack London întârzia odată cu prezentarea unei povestiri pentru o revistă newyorkeză.

După mai multe tentative de a grăbi prezentarea manuscrisului, redactorul acelei reviste îi transmise lui London o scrisoare cu următorul mesaj:

"Dragă Jack London! Dacă nu voi primi povestirea în curs de douăzeci şi patru de ore, îţi promit că vin în camera dumitale şi îţi voi proiecta aşa un şut în fund, încât vei zbura de-a dura pe scări. Iar eu tot timpul îmi respect promisiunile".

London i-a răspuns:

"Dragă Dick! Dacă şi eu mi-aş face meseria cu picioarele, eu de asemenea mi-aş respecta toate promisiunile".

Consolare ca între scriitori

Scriitorul român Tudor Arghezi (în imagine) nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor şi, de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu el, i-o spunea în faţă.

Într-o zi, Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătând de un picior. Văzându-l aşa neajutorat, Tudor Arghezi i se adresă:

– Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit?


– Nu vedeţi, maestre? Sunt cu un picior în groapă! - se vaietă acela.


– Nu-i nimic! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii, - îi replică cu sarcasm Arghezi.

Când murise Eminescu...

Deschisă în 1886, la Bucureşti, cafeneaua "Capşa" (în imagine) a devenit cel mai important punct de întâlnire a personalităţilor politice româneşti dar şi internaţionale, a celor gazetăreşti, culturale şi artistice, dar şi a celor mai frumoase femei.

După 1932, "Capşa" devine aproape oficial „Cafeneaua scriitorilor şi artiştilor” - localul care a lansat nume şi a generat anecdote.

Printre cei care frecventau zilnic cafeneaua „Capşa” erau şi literaţii Ion Minulescu, Alexandru Cazaban şi Corneliu Moldovanu.

Într-o zi, poetul Ion Minulescu, dorind să se etaleze în faţa interlocutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea:


- Mă, voi ştiţi că eu m-am născut în anul când a murit Eminescu?


Replica lui Cazaban a fost rapidă şi promptă:


- Două mari nenorociri în acelaşi an!

Metoda simplificată a deducţiei

Scriitorul scoţian Sir Arthur Conan Doyle, autorul istorioarelor despre celebrul detectiv Sherlock Holmes, veni odată în Paris şi fusese dus de la gară la hotel de o trăsură. Când el îi plăti vizitiului, acela rosti:

- Mulţumesc, sir Conan Doyle.

- De unde ştiţi cine sunt? - întrebă cu uimire sir Arthur.

- Vedeţi dumneavoastră, - începu vizitiul, - am citit în ziare că trebuie să vizitaţi Parisul şi că probabil veţi veni prin partea de sud a ţării. Trenul cu care aţi sosit a venit tocmai din sud. Am putut de asemenea să determin după stilul vestimentaţiei, mai ales după pălărie, dar şi după umbrela dumneavoastră că sunteţi englez. Aceste detalii mi-au permis să deduc că sunteţi sir Arthur Conan Doyle.

- Excepţional! Excepţional! - rosti încântat Conan Doyle. Aţi făcut o analiză foarte exactă a detaliilor. Şi erau atât de puţine fapte care să vă ajute! Inteligentă analiză! Foarte inteligentă!

Vizitiul surâse şiret şi adăugă:

- Sigur, dar a mai fost un detaliu care m-a ajutat. Numele dumneavoastră este inscripţionat pe ambele valize cu care aţi venit.