Haosul din capul meu

Bernard Vonnegut (în imagine) este fratele mai mare al scriitorului american Kurt Vonnegut şi, deşi nu este la fel de celebru ca fratele său mai mic, Bernard şi-a făcut un nume pe terenul ştiinţific, în domeniul cercetării fenomenelor atmosferice. Ceea ce-i caracteriza pe ambii fraţi, conform mărtuiriei acestora, era haosul din capul lor, care era vecin cu creativitatea.

O vreme, Bernard Vonngeut lucrase în laboratorul de cercetări al companiei "General Electric", unde a descoperit modalitatea de a stimula precipitaţiile din nori. În laboratorul lui domnea o dezordine inimaginabilă, care putea pune în pericol viaţa vreunui vizitator neatent. Inspectorul pentru securitatea muncii fusese cît pe ce să cadă în leşin cînd văzuse acel hăţiş de fire electrice şi tot felul de capcane ascunse prin laborator. El se năpusti cu cuvinte de ocară asupra lui Bernard, însă acesta îl opri rostind: 

- Credeţi că în laborator e haos? De-aţi vedea ce se face aici!, şi îşi lovi capul cu degetul.

Altă dată, Kurt i s-a plîns fratelui său că ori de cîte ori se apucă de meşterit ceva, descoperă că toate instrumentele au şi dispărut pe undeva şi nicidecum nu poate termina lucrul. 

- Tu încă ai noroc, îl consolă Bernard. Eu de fiecare dată pierd nu instrumentele, dar ceea asupra ce lucrez.      

Uneori un şut în fund poate salva o dramă

Actorul american Osgood Perkins, care se făcuse celebru la începutul secolului XX, juca într-o piesă în care trebuia să înjunghie pe cineva cu un cutit.

În una din zile, recuziterul a uitat să pună cuţitul pe masă. Gândindu-se cum să facă să scape de situaţia penibilă, Perkins i-a tras un şut în fund actorului pe care-ar fi trebuit să-l înjunghie.

În timp ce acesta se prăbuşea, Perkins a anunţat mândru:

"Din fericire, vârful pantofului meu e otrăvit!".

Ai dracului bani...

Uitucenia a fost şi este o latură inamovibilă a marilor gânditori, a căror minte este preocupată de materii mult prea înalte şi complicate, pentru a mai reuşi să memorizeze şi tot felul de flecuşteţe din viaţa cotidiană. 

Această uitucenie proverbială le-a jucat însă deseori festa diferiţilor savanţi, artişti şi filosofi. Mulţi dintre ei au nimerit în situaţii tragicomice, uitând unde trăiesc, încotro se duc sau chiar cum îi cheamă. Ridicole şi dramatice erau şi cazurile când uitau unde au pus banii pe care îi aveau agonisiţi. Unii au fost nevoiţi să inventeze metode ingenioase pentru a face faţă unor astfel de crize de memorie.   

De pildă, profesorul american de istorie a diplomaţiei, Charles C. Tansill, de la Universitatea din Georgetown, avea obiceiul de a păstra o sumă de bani într-un exemplar din "Infernul" lui Dante, pentru zile negre.

Explicaţia sa era următoarea: 

"Când încep să mă întreb "- Unde dracu' oi fi pus banii ăia?", îmi amintesc imediat de ascunzătoare".

Dezbrăcarea + canapea = somn

În cazul matematicianului german David Hilbert, genialitatea se combina, în mod obişnuit, cu un caracter de om distrat şi uituc. 

Astfel, la o petrecere organizată la domiciliul acestuia, soţia i-a atras atenţia că nu-şi schimbase cămaşa şi i-a spus să se ducă imediat să se schimbe.

Omul s-a conformat, numai că nu s-a mai întors. Când soţia sa s-a dus să-l caute, l-a găsit dormind buştean. 

Se pare că Hilbert îşi scosese haina, apoi cravata şi cămaşa, dar nu-şi mai pusese alta, ci îşi dăduse în mod automat şi pantalonii jos, moment în care ajunsese probabil la concluzia că odată ce se dezbracă, venise deci în odaie pentru a trage un pui de somn. Ceea ce nu întârzie să facă, uitând completamente de oaspeţii care îl aşteptau.

"Prison break" cu doi zevzeci

În 1996, doi prizonieri evadaţi de la Marble Valley, Vermont (SUA), au trebuit să abandoneze maşina pe care o furaseră şi s-o ia la picior, când un poliţist s-a apropiat de ei.

Acesta a găsit însă înăuntru o listă foarte folositoare, pe care fugarii uituci o întocmiseră ca să-şi aducă aminte ce-aveau de făcut:

"Conducem până în Maine, găsim un loc sigur, cumpărăm arme, o aducem pe Marie, aducem maşina - Darmouth, jefuim, fugim la New York".

Ceva mai târziu, cei doi au fost arestaţi în Manhattan, în timp ce încercau să urce într-un autobuz de la Maine la New York.

Am auzit că ai murit, e adevărat?

După ce a frecventat cursurile Universităţii din Edinburgh, Henry Erskine, lord avocat al Scoţiei la sfârşitul secolului XVIII, mai trecea din când în când pe la universitate pentru a-şi vizita vechii prieteni.

Într-o zi el a reîntâlnit un vechi profesor, un distrat notoriu, de care fusese foarte ataşat în studenţie.

A rămas însă perplex când profesorul l-a salutat astfel:

- Dragul meu, mi-a părut foarte rău când am auzit ce s-a întâmplat. Cine-a murit, tu sau fratele tău?

Confuz, Erskine găsi totuşi destul spirit în sine pentru a rosti:

- Eu am murit...

- Vai, dragul meu, aşa credeam şi eu, - a murmurat trist profesorul. Îmi pare foarte, foarte rău, - a continuat el, îndepărtându-se.

Ce e violenţa?...

În 1985, jurnalistul şi scriitorul britanic Alan Brien participa în calitate de invitat la o emisiune radio, unde fusese întrebat de moderator:

- Cine a spus că "Violenţa este vorba de duh a analfabeţilor"?

Invitatul s-a gândit îndelung, după care a răspuns:

- Nu cred să fi auzit vreodată lucrul ăsta. Îi aparţine unui contemporan, nu cred să fie prea în vârstă cel care-a spus-o. Bernard Show nu, e prea bun... Chesterton, poate?

Adevărul e că citatul îi aparţinea lui Brien însuşi...

Paradoxurile memoriei

Maestrul internaţional american la şah de origine belgiano-polonezo-evreiască, George Koltanowski, este considerat drept cel mai strălucit specialist în partide oarbe - joc de şah cu spatele la tablă sau cu ochii legaţi şi cu mai mulţi parteneri concomitent.

În 1937, Koltanowski stabileşte un record mondial, învingând într-un simultan 34 de jucători, el jucând legat la ochi. În 1960, marele maestru îşi bate propriul record, învingând 56 de jucători concomitent.

Faptul că a avut un creier în bună funcţiune o demonstrează şi durata vieţii sale, el trăind peste 96 de ani.

Totuşi, soţie-sa avea altă părere despre capacităţile mnezice ale şahistului. Ea se lamentă că, din păcate, Koltanowski n-a fost niciodată în stare să-şi amintească să cumpere pâine în drum spre casă.

Bine că n-am uitat să dorm

Un prieten al lui Ludwig van Beethoven trecuse pe la acesta într-o dimineaţă şi-l găsi pe compozitor în dormitor, îmbrăcându-se.

Lucru curios, faţa lui Beethoven era acoperită cu un strat zdravăn de săpun uscat.

Uimit si el, compozitorul îşi aminti că seara în ajun îşi săpunise faţa, pregătindu-se să se radă, numai că între timp uitase ce avea de gând să facă şi se dusese aşa la culcare.

Să fie de vină fusul orar?

În 1974, în timpul unei călătorii în Australia, parte a British Commonwealth, prinţul Charles al Marii Britanii a participat la o slujbă într-o biserică a unei parohii restrânse.

După slujbă, preotul s-a scuzat pentru slaba participare, explicând:

- Fiind sărbătoare, majoritatea enoriaşilor mei sunt plecaţi.

Vădit deranjat, prinţul comentă cu sarcasm:

- A, nu se poate, nu-mi spuneţi că iarăşi e sărbătoare! Şi în cinstea cui, mă rog, e şi aceasta?

- Păi, - a replicat preotul, pus în încurcătură, - pe aici îi spunem "ziua de naştere a reginei".

Avantajele bătrâneţii?

La cea de-a optzecea aniversare, scriitorul englez Somerset Maugham a luat cuvântul la un dineu organizat în cinstea sa la Londra.

- Faptul că îmbătrâneşti are multe avantaje... -, a început scriitorul, dar s-a întrerupt imediat şi a început să se zgâiască la masă.

Pauza s-a transformat într-o tăcere lungă şi apăsătoare.

Maugham s-a uitat absent prin încăpere, mutându-se de pe un picior pe altul şi privindu-şi neajutorat notiţele.

În cele din urmă, el şi-a dres vocea şi a spus:

- Încercam să-mi dau seama care-ar fi acestea.

Patriotism prin simbolism

Convocaţi la o întrunire în 1994, membrii comitetului local al Partidului Republican din Grand Rapids, Michigan (SUA), au uitat să aducă steagul american pentru obligatoria depunere a jurământului de loialitate faţă de patrie.

Oamenii au fost în încurcătură până când membrul de partid Jack Pettit, care întâmplător purta o cravată care imita drapelul Statelor Unite, s-a căţărat pe un scaun şi a rămas nemişcat, în timp ce restul lumii a recitat cuvintele declaraţiei. 

CINE M-A uitat?

În 1926 la Paris a fost convocat Congresul Mondial al Cinematografiştilor. S-au rostit multe discursuri pompoase despre valoarea cinematografiei şi despre uimitoarea invenţie a fraţilor Lumiere (în imagine) - creatorii celei de-a şaptea artă.

La un moment dat, atenţia organizatorilor a atras-o un bătrânel, îmbrăcat foarte modest, care stătea tăcut într-un colţ al sălii. 

- Ce căutaţi aici? - l-au întrebat cu severitate în voce aceştia. Ce treabă aveţi cu acest Congres, cine sunteţi?

Bătrânelul se fâstâci, se ridică şi spuse:

- Vedeţi dumneavoastră, eu sunt Lumiere.

Se adeveri că organizatorii pur şi simplu uitaseră să-i invite pe fondatorii cinematografiei la congres.

Fabula cu spatele

Fabulistul francez Jean de La Fontaine (în imagine) era cam uituc.

Într-o zi, invitat fiind la un dineu de către prinţul de Conde, poetul a uitat să dea curs iniţiativei. Un prieten l-a sfătuit să-şi ceară scuze.

Când însă fabulistul ajunsese în biroul prinţului, acesta i-a întors supărat spatele.

- Vă mulţumesc, monseniore, - zise La Fontaine. Îmi pare bine că nu-mi purtaţi duşmănie.


- Cum de tragi această concluzie? - întrebă prinţul pe atât de mirat, pe atât de indignat.


- Fiindcă Alteţa Voastra nu întoarce niciodată spatele unui duşman.

Temperatura timpului se măsoară în ouă?

Menajera lui Isaac Newton l-a găsit odată pe marele fizician în bucătărie, stând în faţa unei oale care dădea în clocot şi adâncit în gânduri.

Femeia nu ştia la ce să se uite mai întâi: la oala în care fierbea ceasul fizicianului, sau la Newton, care ţinea în mână un ou.

Să nu uit să-mi amintesc

Compozitorul ucrainean Stanislav Lyudkevych a trăit o sută de ani şi a predat arta compoziţiei muzicale până la adânci bătrâneţe.
În ciuda acestor performanţe, era uneori marcat de grave momente de uitucenie.

În una din zile, trebuia să plece într-o localitate pentru a participa la o festivitate muzicală. Se urcă deci în tren şi plecă. După o bună bucată de drum însă, Lyudkevych îşi dădu seama că merge în direcţia opusă locului unde trebuia să ajungă.

Disperat, el coborî la prima staţie şi le telefonă organizatorilor evenimentului, cu scuze pentru că va întârzia nepermis de mult. 

La celălalt capăt al firului însă pe compozitor l-au liniştit, spunându-i:

- Nu vă faceţi griji, stimate domnule profesor. Festivitatea noastră va avea loc, după cum v-am informat, peste două săptămâni. Aşa că aveţi tot timpul la dispoziţie pentru a ajunge la noi!

O promenadă la Polul Nord

Exploratorul englez din secolul XIX, sir John Franklin se pornise în cea mai temerară expediţie a sa, prin întinderile îngheţate ale Arcticii, însoţit de 129 de oameni.

În bagajul lor se găsi loc pentru tot felul de mărunţişuri, cum ar fi joc de table, cărţi şi cremă pentru lustruirea nasturilor de alamă.

Pe de altă parte, oamenii uitaseră să ia cu ei carabinele, astfel încât, neputând să vâneze, au murit de foame.

Gafe prezidenţiale

Preşedintele american Ronald Reagan se remarcase inclusiv prin jenantele sale pierderi de memorie.

Reagan uita frecvent în ce ţară a lumii se află sau numele demnitarilor cu care se întâlnea.

Când a vizitat Brazilia, a numit-o Bolivia.

A salutat-o pe prinţesa Diana, adresându-i-se cu "prinţesa David".

Iar preşedintelui Samuel Doe al Liberiei i s-a adresat cu "domnule preşedinte Moe".