Să-mi vină "apocalipsa" abia la bătrâneţe

Un oarecare delincvent incurabil fusese condamnat la moarte în Prusia secolului XVIII. Acesta ceru de la Friedrich al II-lea, regele Prusiei, permisiunea de a-şi alege singur modalitatea de a muri. Regele îşi dădu acordul.

Atunci condamnatul rosti:

- Vreau să mor din cauza bătrâneţilor.

Amuzat de ingeniozitatea şi tupeul condamnatului, Friedrich al II-lea îl scuti de pedeapsă. 

Împotriva curentului

Diogene, probabil cel mai rebel filosof grec, avea obiceiul să intre în teatru abia după terminarea spectacolului, ciocnindu-se de cei care ieşeau. 

Când a fost întrebat de ce procedează în aşa mod şi intră împotriva curentului, Diogene a răspuns:

      - - Pentru ca să pricepeţi ce am încercat să fac toată viaţa.

Oricum, e mai bine decât un câine

În luna iulie a anului 1838, cu şase luni înainte de a se căsători cu verişoara sa dreaptă, Emma Wedgwood (în imagine), Charles Darwin a întocmit o listă cu argumente pro şi contra mariajului. 

Analizându-le, Darwin a  hotărât că argumentele pro trag mai pe greu pe cântar, s-a căsătorit şi a trăit cu Emma până la moartea sa, în 1882. Ei au avut zece copiii (trei dintre care au murit la o vârstă fragedă).

Iată unele din argumentele pro-mariaj ale lui Darwin:

Copii (dacă va da Domnul) [n.b.: trebuie de remarcat că Darwin avusese studii teologice].

O companie constantă (şi o prietenă la bătrâneţe).

Obiect de iubire şi de joacă (oricum e mai bine decât să ai un câine).

Casă amenajată şi cineva care o să aibă grijă de gospodărie.

Diverse stări benefice pentru sănătate.

Imaginează-ţi numai o soţie gingaşă întinsă pe canapea, focul arzând în cămin, cărţi, muzică bună...

Căsătorie, Căsătorie, Căsătorie. Quod Erat Demonstrandum.

Dacă oponenţi nu-s, ei trebuie inventaţi

Savantul rus Serghei Kapiţa (în imagine) pe timpul sovietic a făcut parte dintr-o delegaţie de tineri fizicieni care l-au vizitat pe celebrul Niels Bohr la institutul său din Copenhaga. Urmau să se producă şi discuţii privind colaborarea dintre şcolile ştiinţifice ale celor două ţări.

La întoarcere, toţi fizicienii fuseseră chemaţi în audiere la KGB, pentru a da raportul despre conţinutul şi specificul vizitei. În mod aparte pe tovarăşii din KGB îi interesa dacă vreunul dintre fizicienii danezi s-a opus în vreun fel colabărării cu sovieticii. 

Aşa cum niciunul dintre danezi nu fusese împotrivă, ruşii aşa au şi declarat: toţi au fost deschişi spre colaborare. Totuşi acest răspuns simplu nu-i satisfăcea pe ideologii în epoleţi, care continuau să insiste cu întrebările.

La un moment dat, Kapiţa a înţeles că până aceştia nu vor obţine un răspuns "afirmativ", ancheta nu se va încheia. De aceea, într-un mod foarte "natural" el se plesni cu palma peste frunte şi exclamă:

- Mi-am amintit, erau şi împotrivă!

- Cine? Numiţi-i! -, s-au înviorat anchetatorii.

- A, numele de familie... acuş... Aha, Rosenkrantz şi Guildenstern -, a răspuns Kapiţa cu o maliţozitate ascunsă. 

Imediat după aceasta, fizicienii fuseseră lăsaţi să plece, iar numele "danezilor",  inventate de Kapiţa (mai exact, preluate din opera "Hamlet", de Shakespeare), au intrat în folclorul ştiinţific rusesc. 

Scrierea trebuie să aştepte gândirea

La scriitorul francez Anatole France venise odată o tânără stenografistă să se angajeze la lucru. 
France găsise că e mai eficient să dicteze nuvelele şi articolele sale.

- Monsieur, eu pot stenografia cu o viteză de 150 de cuvinte pe minut -, rosti domniţa cu gândul să-şi ridice valoarea.

- E bine, dar de unde să vă iau atâtea cuvinte? - răspunse uimit şi ironic France.

Chimia privită din bucătărie

Chimistul suedez Jöns Jakob Berzelius (1779-1848) a fost unul dintre fondatorii chimiei moderne. Activitatea lui se desfăşurase în acea perioadă când experimentele de chimie nu erau pe înţelesul oamenilor de rând şi chimiştii erau deseori consideraţi nişte oameni ciudaţi, care se ocupă cu fleacuri. 

Se povesteşte că bucătăreasa lui Berzelius fusese odată întrebată cu ce se ocupă de fapt stăpânul ei.

- Nu vă pot spune cu exactitate, a răspuns ea. L-am văzut cum lua o sticlă mare cu un lichid şi-l turna într-o sticlă mai mică. Apoi agită lichidul din acea sticlă mică şi-l toarnă într-o sticlă şi mai mică, iarăşi agită lichidul şi îl toarnă într-o sticluţă mică de tot...

- Şi apoi ce face?

- Apoi aruncă totul în chiuvetă!

Haosul din capul meu

Bernard Vonnegut (în imagine) este fratele mai mare al scriitorului american Kurt Vonnegut şi, deşi nu este la fel de celebru ca fratele său mai mic, Bernard şi-a făcut un nume pe terenul ştiinţific, în domeniul cercetării fenomenelor atmosferice. Ceea ce-i caracteriza pe ambii fraţi, conform mărtuiriei acestora, era haosul din capul lor, care era vecin cu creativitatea.

O vreme, Bernard Vonngeut lucrase în laboratorul de cercetări al companiei "General Electric", unde a descoperit modalitatea de a stimula precipitaţiile din nori. În laboratorul lui domnea o dezordine inimaginabilă, care putea pune în pericol viaţa vreunui vizitator neatent. Inspectorul pentru securitatea muncii fusese cît pe ce să cadă în leşin cînd văzuse acel hăţiş de fire electrice şi tot felul de capcane ascunse prin laborator. El se năpusti cu cuvinte de ocară asupra lui Bernard, însă acesta îl opri rostind: 

- Credeţi că în laborator e haos? De-aţi vedea ce se face aici!, şi îşi lovi capul cu degetul.

Altă dată, Kurt i s-a plîns fratelui său că ori de cîte ori se apucă de meşterit ceva, descoperă că toate instrumentele au şi dispărut pe undeva şi nicidecum nu poate termina lucrul. 

- Tu încă ai noroc, îl consolă Bernard. Eu de fiecare dată pierd nu instrumentele, dar ceea asupra ce lucrez.      

Critică şi nu vei da greş

Scriitorul şi savantul iluminist francez Bernard le Bovier de Fontenelle fusese odată întrebat, la curtea regală, care e secretul în aprecierea corectă a operelor poetice. 

- Înălţimea voastră, - răspunse Fontenelle, - spuneţi despre ele că toate-s proaste şi în acest caz riscaţi să daţi greş cel mult o dată - de două ori la o sută de poezii.   

Când o mână spală pe alta...

Regele Franţei Filip al VI-lea, numit şi Norocosul, care a guvernat în secolul XIV, i-a întrebat odată pe dvorenii săi, de ce tot mai puţine venituri vin în caznaua statului.  

- Care e cauza?!, întrebă regele. 

Dvorenii tăcură jenaţi. Atunci bufonul de curte luă o bucată de gheaţă şi i-o dădu unui dvorean, rugându-l să o transmită din mână în mână.

Când gheaţa ajunsese la rege, din ea nu mai rămăsese mai nimic.

- Iată care-i cauza!, adăugă maliţios bufonul.  

Cinismul în acţiune

Filosoful grec Antistene, fondatorul şcolii cinice, ajungând la bătrâneţe, i se plângea ucenicului său, Diogene din Sinope, de starea în care se afla.

- Vai, cine mă scapă de aceste rele?! - strigă bătrânul Antistene.

Auzindu-l, Diogene a răspuns arătându-i un pumnal:

- Acesta te va izbăvi, maestre.

- Vreau să scap de rele, prostule, nu de viaţă! - i-a trântit-o Antistene.

Femeile nu ajung în rai

Immanuil Kant, care fusese toată viaţa sa celibatar, avea uneori plăcerea de a provoca doamnele prin glume şi aluzii cu subtext uşor misogin.

Astfel, Kant susţinea că poate demonstra că femeile nu ajung în rai, deoarece, conform unui pasaj al Apocalipsei Sfântului Ioan, în cer s-a lăsat tăcerea timp de jumătate de oră. Aşa ceva ar fi fost imposibil, dacă ar fi fost acolo măcar o femeie, glumea Kant.