marți, 27 decembrie 2011

Dă-mi nişte bani să-ţi dau bacşiş

Scriitorul irlandez Oscar Wilde, un estet şi un dandy-model al epocii sale, îşi păstra stilul elegant şi snobismul chiar şi în cele mai incomode situaţii.

Odată, ieşind din cazino, unde pierduse toţi banii disponibili, Wilde se opri în dreptul uşierului care îi deschise plin de curtoazie uşa. Îl întrebă:

- Aţi putea să-mi împrumutaţi douăzeci de franci?

- Cu plăcere, a răspuns uşierul, întinzându-i imediat banii solicitaţi.

Wilde îi îndepărtă galant mâna cu banii şi, cu simţul datoriei împlinit, rosti:

-   Vă rog să-i păstraţi. Sunt pentru dumneavoastră.
 

joi, 15 decembrie 2011

Dirijarea onorariilor

Dirijorul Arturo Toscanini (în imagine) şi compozitorul Pietro Mascagni, ambii italieni, fuseseră odată invitaţi să participe la un festival muzical în memoria lui Giuseppe Verdi.

Mascagni, care era invidios pe slava de dirijor de care se bucura Toscanini, a acceptat invitaţia cu o condiţie - să aibă un onorariu mai mare decât Toscanini. 

- Fie şi cu o singură liră, dar să fie mai mare -, insistă Mascagni.

Comitetul organizatoric căzu de acord.
Primind onorariul, Mascagni descoperi cu uimire că a câştigat doar... o liră. Toscanini a dirijat gratis. 

luni, 12 decembrie 2011

Până la "Război şi Pace"...

La scurtă vreme după ce se căsători, în 1862, scriitorul rus Lev Tolstoi fusese vizitat, la Iasnaia Poliana, de un prieten de-al său, Vladimir Sollogub, tot scriitor. 

Văzându-l pe Tolstoi în culmea unei "utopii" a fericirii familiale şi a împlinirii scriitoriceşti, Sollogub îşi mărturisi admiraţia faţă de condiţia în care se afla confratele său de condei:

- Ce fericit sunteţi... Aveţi tot ce vă place.

- Nu, eu n-am tot ce-mi place, dar mie îmi place tot ce am!, îi răspunse zâmbind scriitorul-filosof.

marți, 4 octombrie 2011

Ce are cântatu cu lucratu?

În tinereţe, când Fiodor Şaleapin se arătă pasionat de operetă şi arta teatrală, tatăl său avusese o cu totul altă închipuire despre ocupaţia pe care ar fi trebuit să o aibă în viaţă feciorul, spunându-i cu toată seriozitatea:

- Măturător trebuie să te faci, pierzanie ce eşti, măturător, dar nu actor! Trebuie să fii măturător şi atunci vei avea o bucată de pâine...

Cu anii, percepţia despre profesia de artist nu se schimbase prea mult. Când Şaleapin devenise un mare cântăreţ de operă, cunoscut şi admirat în întreaga lume, un birjar îl întrebase:

- Matale, boierule, cu ce te ocupi?

- Păi, eu cânt.

 - Eu nu asta am în vedere. Eu întreb, ce ocupaţie ai matale, ce lucrezi? Că de cântat, de, noi toţi cântăm. Şi eu cânt când n-am ce face. Eu te-am întrebat ce lucru ai?

duminică, 2 octombrie 2011

Cică, treburi comerciale şi gospodăreşti

Este cunoscută data exactă a primului anunţ matrimonial - 19 iulie 1695. El a fost publicat în Anglia, în culegerea întitulată "Cum să-ţi îmbunătăţeşti treburile comerciale şi gospodăreşti".

Anunţul conţinea următoarea informaţie: 

"Un gentleman de 30 de ani, bine asigurat financiar, doreşte să se căsătorească şi este în căutarea unei domnişoare tinere cu o avere de aproximativ 3000 lire sterline sau mai mult. Sunt dispus să închei în această privinţă un contract matriomonial".

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Cu dăruire de mână...

Michelangelo Buonarroti obţinuse cu greu aprecierea contemporanilor săi, deoarece aceştia deveniseră "prizonieri" ai modei pentru antichitate, pentru creaţiile grecilor şi romanilor. Creaţiile noi, în opinia acestor critici, nici pe departe nu se comparau cu cele ale lui Fidias sau Polictete. Criticate deci erau şi operele lui Michelangelo.

Enervat la culme de o asemenea atitudine, Michelangelo hotărî într-o zi să le dea o lecţie falşilor critici de artă. El în taină a lucrat în atelierul său la plămădirea unei statui de marmoră, perfect de armonioasă şi sculptate după toate canoanele artei antice. Finisându-şi lucrarea, sculptorul îi dezbătu statuii o mână, pentru a crea şi mai mult impresia că este o operă antică. Apoi a îngropat-o noaptea într-un loc unde urmau să înceapă lucrările de zidire a unei clădiri.

Când lucrătorii au găsit statuia îngropată, descoperirea lor deveni senzaţională. Din întreg oraşul se adunau admiratori ai artei pentru a contempla perfecţiunea statuii. Complimentele nu conteneau, fiecare găsind cuvinte de apreciere faţă de talentul sculptorului antic anonim. 

"Iată cea mai frumoasă operă pe care mi-a fost dat s-o văd", ziceau unii. "E probabil o lucrare de-a lui Fidias însuşi", spuneau alţii. "Cât de mult se deosebeşte de creaţiile şterse ale contemporanilor", se lamentau toţi, adăugând: "Păcat că nu avem un creator pe măsură să restabilească statuia şi să-i adauge o mână".

Între timp, la locul cu pricina apare Michelangelo. După ce ascultă cu o bucurie maliţioasă laudele aduse statuii create de el în secret, sculptorul declară că are în atelier o mână care s-ar putea potrivi la statuie. Vorbele lui sunt întâmpinate cu râsete ironice, dar toţi muţesc îndată ce Michelangelo aduce o mână de marmoră care se potriveşte de minune cu corpul statuii. 

Fascinaţi şi înţelegând că aveau în faţă un maestru al artei pe potriva anticilor Fidias şi Polictete, contemporanii lui Michelangelo au început din acel moment să-l aprecieze şi să-l venereze, pe măsura talentului.     

miercuri, 17 august 2011

Nu ţipa, că mă doare!

În anii de şcoală, Mark Twain (numele original - Samuel Clemens) obişnuia să mai chiulească de la lecţii. Aflând despre asta, taică-său hotărî să-l înveţe minte şi-i administră o bătaie exemplară cu cureaua. 

Lovind cu cureaua în părţile moi ale feciorului, căruia îi ţâşniră lacrimile, tatăl lui Twain rosti, afectat de un sentiment mixt de furie şi milă:

- Să nu crezi, băiatule, că pe mine nu mă doare!

- Te doare, tată, dar în alt loc decât pe mine! -, răspunse tânărul umorist.  

sâmbătă, 11 iunie 2011

M-am născut pentru a muri

Un cunoscut îi recomandase filosofului francez Voltaire să mai reducă din timpul dedicat lucrului şi să mai renunţe la cafea, fiindcă acestea ucid.

- Eu m-am născut deja condamnat la moarte -, i-a replicat filosoful.

joi, 24 martie 2011

Tolerăm găinile, să tolerăm şi soţiile

Socrate o depăşea pe soţia sa după inteligenţă şi cumpătare, însă în treburile casnice se lăsa condus de ea şi tolera isteriile frecvente ale acesteia. 

În una din zile nişte cunoscuţi au început să-l critice pe filosof pentru faptul că suportă să convieţuiască cu o femeie atât de răutăcioasă şi scandalagie, căreia niciodată nu-i tace gura.

Socrate i-a întrebat:

- Voi de ce suportaţi cotcodăcitul găinilor în casele voastre?

- Pentru că ele fac ouă! - au răspuns criticii.

- Iar Xantippa mea, - le-a răspuns Socrate, - îmi aduce pe lume copii frumoşi. 

duminică, 30 ianuarie 2011

Exerciţiu de onomastică naţională

Marianne, a cărei statuie e prezentată în imagine, este personificarea feminină a Franţei şi a devenit emblema naţională a Republicii Franceze. 

Simbolul a fost creat în perioada Revoluţiei Franceze, când se cerea o coalizare a societăţii, iar imaginea Ţării în chip de femeie, de mamă era tocmai potrivită pentru mobilizarea patriotică a oamenilor şi coeziunea naţională. Se căuta aşadar un nume pentru acel simbol-femeie, care să reprezinte Franţa însăşi.

Conform unor surse, numele de Marianne a fost preluat de la soţia politicianului Jean Reubell. Istoria spune că în 1797, în timpul Directoriei post-revoluţionare, unul dintre conducătorii acesteia, Paul-Francois Barras, fiind în vizită la Reubell, o întrebă pe soţia acestuia cum o cheamă. 

- Marie-Anne, a răspuns ea. 

- Perfect, a exclamat Barras. E un nume scurt şi simplu, care va reprezenta Republica în măsura în care o faceţi dumneavoastră, Madame.