De ce eşti viu?

Când Mark Twain lucra redactor la  ziar, el primi prin poştă o culegere de poezii sub titlul "De ce sunt viu?".

Citindu-le, Twain a expediat înapoi manuscrisul, scriindu-i destinatarului:

"Eşti viu pentru că mi-ai trimis poeziile prin poştă şi n-ai venit la redacţie personal".

Minunea iertării

Poetul georgian Akaki Tsereteli fusese ideologul mişcării de eliberare naţională a georgienilor la frontiera secolelor XIX-XX.

Odată un hoţ se apropie pe neobservate de poet şi îi băgase mâna în buzunar, unde nu era nimic altceva decât manuscrise. Un poliţist observase gestul hoţului şi-l prinse îndată de braţ.

Poetului i se făcu milă de sărman şi hotărând să-l salveze de la pedeapsă, i se adresă râzând:

- Iarăşi te ţii de ale tale! De câte ori să-ţi spun - vei citi poemele doar după publicare, iar tu a câta oară te furişezi să le citeşti în manuscris!

Poliţistului i se păru că tânărul hoţ e probabil vreun cunoscut de-al poetului, şi-a cerut scuze pentru confuzie şi l-a eliberat.

Câţiva ani mai târziu, Tsereteli primise o scrisoare cu următorul mesaj:

"Eu de mult timp citesc poemele Dumneavoastră. De când V-am întâlnit şi Dumneavoastră m-aţi salvat, eu am renunţat la îndeletnicirea mea josnică şi acum lucrez într-un atelier de legat cărţi. Să ştiţi că sunt în serviciul Dumneavoastră oricând doriţi - aduceţi-mi manuscrisele şi eu le voi coperta la jumătate de preţ".

Sunt poet, nu psihiatru

Poetul proletar rus, Vladimir Maiakovski, avea un stil extravagant de comunicare cu publicul său, foarte direct şi uneori chiar dur.

Unora această manieră de a discuta le plăcea, vorbindu-le despre caracterul rebel al poetului, fapt care îi făcea să-l adore şi mai mult; pe alţii însă îi indigna la culme.

În timpul unei prezentări în faţa publicului, cineva din sală îi strigă lui Maiakovski:

- Dumneavoastră nu cumva consideraţi că noi toţi aici suntem nişte idioţi?!

- Nu, de ce toţi? Deocamdata eu văd în faţa mea un singur idiot! -, răspunse prompt poetul.

Când murise Eminescu...

Deschisă în 1886, la Bucureşti, cafeneaua "Capşa" (în imagine) a devenit cel mai important punct de întâlnire a personalităţilor politice româneşti dar şi internaţionale, a celor gazetăreşti, culturale şi artistice, dar şi a celor mai frumoase femei.

După 1932, "Capşa" devine aproape oficial „Cafeneaua scriitorilor şi artiştilor” - localul care a lansat nume şi a generat anecdote.

Printre cei care frecventau zilnic cafeneaua „Capşa” erau şi literaţii Ion Minulescu, Alexandru Cazaban şi Corneliu Moldovanu.

Într-o zi, poetul Ion Minulescu, dorind să se etaleze în faţa interlocutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea:


- Mă, voi ştiţi că eu m-am născut în anul când a murit Eminescu?


Replica lui Cazaban a fost rapidă şi promptă:


- Două mari nenorociri în acelaşi an!

Război şi pace după gratii

Poetul şi criticul literar român Ovidiu Cotruş (în imagine) a fost ţinut în detenţie la Jilava, pe motive politice, alături de alţi oameni de cultură.
În închisoare a avut suficient timp pentru a lăsa tovarăşilor săi de suferinţă amintirea de neşters a unui minunat povestitor.

Cotruş povestea romanele unor celebri scriitori, ca Dostoievski şi Tolstoi, făcându-i pe cei de faţă să-l roage adeseori să continue în demersul său. Unul dintre fidelii lui ascultători era şi paznicul lor, un ţigan originar de prin părţile Făgăraşului, care stătea lângă vizeta deschisă, ca să asculte.

Acesta din urmă făcuse haz tuturor pentru că, într-o seară, a rămas impacientat de lentoarea desfăşurării acţiunii din Război şi pace, şi preocupat să afle soarta eroinei, strigă prin vizetă:

- Mărit-o, domnule, pe Nataşa, că îmi vine schimbul!

Cum scapi de bătaia femeilor?

Poetul francez medieval, din secolul XIV, Jean de Meun, a scris a doua parte a vestitutului în acea epocă "Roman al trandafirului", unde a inclus următorele strofe în adresa femeilor:

"Târfe aţi fost şi veţi fi voi sub soare,
Fiindcă vă vindeţi şi trup şi onoare".

Se spune că indignarea doamnelor de curte de pe urma acestor strofe a fost atât de mare, încât ele au cerut permisiunea reginei însăşi pentru a-l pedepsi pe poet cu lovituri de vargă. În una din zile ele l-au pândit pe de Meun, l-au imobilizat, l-au dezbrăcat şi se pregătiseră deja să lovească în el, cînd deoadată poetul care nu-şi pierdu isteţimea ceru ca prima să lovească acea dintre ele, care e cea mai uşuratică (după altă versiune - cea mai urâtă).

Doamnele au devenit într-atât de confuze, încât niciuna nu s-a încumetat să dea cu varga în poet şi acela scăpă de bătaia femeilor.
Această istorie a intrat în folclorul de curte, iar scena pedepsei neîndeplinite a fost transpusă în picturi de gobelen.

Când inteligenţa cedează

Poetul Johann Wolfgang von Goethe se plimba într-o zi prin parcul din Weimar, mergând pe o cărăruşă îngustă.
Deodată, înainte i se ivi, tot plimbându-se, un critic literar care nu-l suporta pe poet. Când se pomeniră faţă în faţă, criticul rosti printre dinţi:

- Eu nu cedez cărarea proştilor!

- Dar eu din contră, o cedez! -, rosti zâmbind Goethe şi se dădu la o parte.

Corespondenţă ca între prieteni

Într-o zi, poetul Heinrich Heine primi de la un amic de-al său un colet mare, contra ramburs (plata la livrare). Coletul avea mai multe învelitori, iar în interior - o foiţă mică pe care era scris:

"Mă simt bine. Al tău...". 

În curând, pe adresa acelui amic sosi o ladă voluminoasă şi grea, la fel contra ramburs, pentru achiziţia căreia el fu nevoit să plătească o sumă considerabilă.
În ladă era un bolovan masiv şi o mică scrisoare cu următorul mesaj:

"Când am aflat că te simţi bine, acest pietroi a căzut de pe inima mea. Al tău, Heine".

Dispari, că fac riduri

Cineva, intenţionând să-l pună pe poetul Alexandr Puşkin într-o situaţie jenantă, îl întrebă în public:

- Ce asemănare este între mine şi Soare?

- Nici la dumitale, nici la Soare nu te poţi uita fără a te încreţi -, a răspuns aproape imediat Puşkin.

Dacă am fi în Haiti

Un savant care călătorise un timp îndelungat prin ţări îndepărtate la revenire îi mărturisi poetului Heinrich Heine (despre care ştia prea bine că este evreu):

- În Haiti cel mai mult m-a impresionat că nu am văzut niciun evreu şi niciun măgar.

Heine l-a întrerupt cu calm în voce:

- Dar ce aţi fi spus dacă ne pomeneam acolo în doi?

Doamna selectă

Poetul german Heinrich Heine discuta odată cu un alt poet, austriacul Moritz Hartmann, care se bucura de mare succes la femei.

- Astăzi, dragă Moritz, am fost vizitat de o doamnă pe care tu încă n-ai avut ocazia să o cunoşti -, începu provocator Heine.

- Cine este? -, întrebă intrigat şi nerăbdător celălalt.

- Muza, dragul meu! -, rosti Heine.