skip to main |
skip to sidebar
Un număr impunător de tendinţe în modă şi în comportament provin din complexele sau frustrările unor persoane sus-puse, de regulă regine sau regi, care, fiind stângaci, pleşuvi sau scunzi, inventau diverse accesorii şi maniere pentru a-şi masca trăsăturile care îi deranjau.
O asemenea frustrare stă şi la originea modei de a purta peruci în secolele XVII - XIII.
Regele Franţei Ludovic al XIII-lea rămăsese de timpuriu pleşuv şi, pentru a-şi masca "infirmitatea", a început să poarte o perucă fabricată din păr lung împletit în stofă.
Exemplul regelui fusese imediat copiat de o sumedenie de curteni, chiar şi de cei care aveau o podoabă capilară bogată.
Fiul său, Ludovic al XIV-lea, care l-a succedat la tron, a promovat portul perucii din aceleaşi motive, el suferind de calviţie, dar fiind şi scund; peruca pompoasă îi adăuga câţiva centimetri buni în înălţime. Pe timpul acestui rege, perucile au devenit populare în întreaga Europă. Şi doar Revoluţia Franceză din 1789 a pus capăt acelui obicei, revenindu-se la portul natural.
Regina Elisabeta I a Angliei, numită şi "regina-virgină", devenise în timpul domniei sale sursă de anecdote la curte şi în popor.
Cauză a glumelor fusese nu doar afişata castitate a reginei, ci şi... dinţii stricaţi ai acesteia. Avusese dinţi înnegriţi de carie, iar unii chiar îi lipseau cu desăvârşire.
Aşa că regina avea un zâmbet deloc hollywoodian, dacă îşi permitea să zâmbească.
Dinţii îi fuseseră stricaţi, fiindcă regina era o mare consumatoare de dulciuri, în special de zahăr. În acele timpuri, zahărul era un produs foarte rar pe insulele britanice, şi foarte scump. Un kilogram de zahăr costa aproape cât venitul anual al unui muncitor. În schimb regina avea suficiente resurse financiare ca să-şi delecteze gusturile. Neştiind despre efectele nocive ale consumului de zahăr, a exagerat şi, în consecinţă, dinţii îi putreziseră şi arătau ca nişte buturugi negre.
Nu se ştie cât zahăr consumase Elisabeta I, însă de atunci consumul de zahăr în lume a crescut enorm de mult. Dacă în secolul XVI un englez abia dacă îşi permitea să guste un pic da zahăr de câteva ori pe an, astăzi, în SUA, un american consumă în medie circa 75 de kilograme(!) de zahăr pe an; 3/4 din acest volum de zahăr este consumat sub formă de produse de cofetărie, patiserie şi semifabricate. Nu e de mirare că bolile de dinţi au devenit o adevărată belea în secolele XX - XXI.
Cercetătorul elveţian Albert Hoffman era preocupat de biochimia plantelor şi în una din zile se ocupa în laboratorul său de extragerea unei substanţe active dintr-o specie de ciupercă parazită, care creşte pe cereale.
Contactând tactil acea substanţă, Hoffman începuse să se simtă foarte ciudat şi să aibă vedenii nostime - asistenţii săi căpătaseră nişte forme groteşti, iar în faţa ochilor îi apăruseră străluciri paradisiace, care se perindau în mod caleidoscopic.
Hoffman, fără vreo intenţie specială, tocmai descoperise din întâmplare ceea ce se va numi LSD (lysergic acid diethylamide) - unul din cele mai populare droguri.
În acea zi, uimit de experienţele psihice trăite, Hoffman presupuse că de vină este substanţa extrasă din ciupercă, aşa că picură substanţa în cavitatea bucală, pentru a-şi verifica ipoteza. Drept rezultat, trecuse din nou prin acea stare inimaginabilă.
De atunci încoace, LSD şi-a început campania triumfală în lume, motivând milioane de oameni să "studieze" pe cont propriu efectele biochimice ale ciupercilor. Iar Hoffman este considerat un geniu al ştiinţei contemporane - primul în top; are o armată de susţinători fideli care l-au votat drept Nr. 1.
Jeremy Bentham fusese un filosof britanic influent din secolul XVIII, fondatorul curentului utilitarist. Se pare însă că în închipuirea sa, meritele sale ca filosof nu erau suficient de solide pentru a-l propulsa în mod sigur în istorie şi în memoria omenirii. Sau poate că pur şi simplu nu voise să se despartă definitiv de această lume.
Aşa sau altfel, Bentham a ales o cale mai... utilitaristă... de a-şi face simţită prezenţa şi după moarte. Şi-a lăsat averea drept moştenire unui colegiu medicinal, cu condiţia ca rămăşiţele trupului său să fie prelucrate cum se cuvine şi... să asiste la toate şedinţele consiliului director al instituţiei.
Probabil că nu-şi făcuse mari emoţii în privinţa alegerii sale. Or, potrivit filosofiei pe care o elaborase, ceea ce este util, este şi moral.
Măguliţi de oferta financiară atractivă a lui Bentham, cei de la spital acceptaseră condiţiile. După ce filosoful părăsise lumea celor vii, în 1832, scheletul acestuia fusese căptuişit cu fân, îmbrăcat în hainele lui Bentham, iar pe craniu îi fusese montată o mască de ceară, care-i reproducea întocmai trăsăturile. Corpul este păstrat într-un dulap special confecţionat cu acest prilej, după cum se vede şi în imagine.
De atunci încoace, filosoful asistă la toate şedinţele importante ale consiliului colegiului. Numai că nu poate vota, sau, cel puţin, nu votează împotriva deciziilor aprobate, ceea ce pentru consiliu pare a fi un lucru... util.
