miercuri, 10 octombrie 2012

Chimia privită din bucătărie

Chimistul suedez Jöns Jakob Berzelius (1779-1848) a fost unul dintre fondatorii chimiei moderne. Activitatea lui se desfăşurase în acea perioadă când experimentele de chimie nu erau pe înţelesul oamenilor de rând şi chimiştii erau deseori consideraţi nişte oameni ciudaţi, care se ocupă cu fleacuri. 

Se povesteşte că bucătăreasa lui Berzelius fusese odată întrebată cu ce se ocupă de fapt stăpânul ei.

- Nu vă pot spune cu exactitate, a răspuns ea. L-am văzut cum lua o sticlă mare cu un lichid şi-l turna într-o sticlă mai mică. Apoi agită lichidul din acea sticlă mică şi-l toarnă într-o sticlă şi mai mică, iarăşi agită lichidul şi îl toarnă într-o sticluţă mică de tot...

- Şi apoi ce face?

- Apoi aruncă totul în chiuvetă!




marți, 9 octombrie 2012

Haosul din capul meu

Bernard Vonnegut (în imagine) este fratele mai mare al scriitorului american Kurt Vonnegut şi, deşi nu este la fel de celebru ca fratele său mai mic, Bernard şi-a făcut un nume pe terenul ştiinţific, în domeniul cercetării fenomenelor atmosferice. Ceea ce-i caracteriza pe ambii fraţi, conform mărtuiriei acestora, era haosul din capul lor, care era vecin cu creativitatea.

O vreme, Bernard Vonngeut lucrase în laboratorul de cercetări al companiei "General Electric", unde a descoperit modalitatea de a stimula precipitaţiile din nori. În laboratorul lui domnea o dezordine inimaginabilă, care putea pune în pericol viaţa vreunui vizitator neatent. Inspectorul pentru securitatea muncii fusese cît pe ce să cadă în leşin cînd văzuse acel hăţiş de fire electrice şi tot felul de capcane ascunse prin laborator. El se năpusti cu cuvinte de ocară asupra lui Bernard, însă acesta îl opri rostind: 


- Credeţi că în laborator e haos? De-aţi vedea ce se face aici!, şi îşi lovi capul cu degetul.


Altă dată, Kurt i s-a plîns fratelui său că ori de cîte ori se apucă de meşterit ceva, descoperă că toate instrumentele au şi dispărut pe undeva şi nicidecum nu poate termina lucrul. 


- Tu încă ai noroc, îl consolă Bernard. Eu de fiecare dată pierd nu instrumentele, dar ceea asupra ce lucrez.      


miercuri, 4 aprilie 2012

Critică şi nu vei da greş

Scriitorul şi savantul iluminist francez Bernard le Bovier de Fontenelle fusese odată întrebat, la curtea regală, care e secretul în aprecierea corectă a operelor poetice. 

- Înălţimea voastră, - răspunse Fontenelle, - spuneţi despre ele că toate-s proaste şi în acest caz riscaţi să daţi greş cel mult o dată - de două ori la o sută de poezii.   

luni, 19 martie 2012

Când o mână spală pe alta...

Regele Franţei Filip al VI-lea, numit şi Norocosul, care a guvernat în secolul XIV, i-a întrebat odată pe dvorenii săi, de ce tot mai puţine venituri vin în caznaua statului.  

- Care e cauza?!, întrebă regele. 

Dvorenii tăcură jenaţi. Atunci bufonul de curte luă o bucată de gheaţă şi i-o dădu unui dvorean, rugându-l să o transmită din mână în mână.

Când gheaţa ajunsese la rege, din ea nu mai rămăsese mai nimic.

- Iată care-i cauza!, adăugă maliţios bufonul.  

duminică, 22 ianuarie 2012

Cinismul în acţiune

Filosoful grec Antistene, fondatorul şcolii cinice, ajungând la bătrâneţe, i se plângea ucenicului său, Diogene din Sinope, de starea în care se afla.

- Vai, cine mă scapă de aceste rele?! - strigă bătrânul Antistene.

Auzindu-l, Diogene a răspuns arătându-i un pumnal:

- Acesta te va izbăvi, maestre.

- Vreau să scap de rele, prostule, nu de viaţă! - i-a trântit-o Antistene.

joi, 19 ianuarie 2012

Femeile nu ajung în rai

Immanuil Kant, care fusese toată viaţa sa celibatar, avea uneori plăcerea de a provoca doamnele prin glume şi aluzii cu subtext uşor misogin.

Astfel, Kant susţinea că poate demonstra că femeile nu ajung în rai, deoarece, conform unui pasaj al Apocalipsei Sfântului Ioan, în cer s-a lăsat tăcerea timp de jumătate de oră. Aşa ceva ar fi fost imposibil, dacă ar fi fost acolo măcar o femeie, glumea Kant.

marți, 27 decembrie 2011

Dă-mi nişte bani să-ţi dau bacşiş

Scriitorul irlandez Oscar Wilde, un estet şi un dandy-model al epocii sale, îşi păstra stilul elegant şi snobismul chiar şi în cele mai incomode situaţii.

Odată, ieşind din cazino, unde pierduse toţi banii disponibili, Wilde se opri în dreptul uşierului care îi deschise plin de curtoazie uşa. Îl întrebă:

- Aţi putea să-mi împrumutaţi douăzeci de franci?

- Cu plăcere, a răspuns uşierul, întinzându-i imediat banii solicitaţi.

Wilde îi îndepărtă galant mâna cu banii şi, cu simţul datoriei împlinit, rosti:

-   Vă rog să-i păstraţi. Sunt pentru dumneavoastră.
 

joi, 15 decembrie 2011

Dirijarea onorariilor

Dirijorul Arturo Toscanini (în imagine) şi compozitorul Pietro Mascagni, ambii italieni, fuseseră odată invitaţi să participe la un festival muzical în memoria lui Giuseppe Verdi.

Mascagni, care era invidios pe slava de dirijor de care se bucura Toscanini, a acceptat invitaţia cu o condiţie - să aibă un onorariu mai mare decât Toscanini. 

- Fie şi cu o singură liră, dar să fie mai mare -, insistă Mascagni.

Comitetul organizatoric căzu de acord.
Primind onorariul, Mascagni descoperi cu uimire că a câştigat doar... o liră. Toscanini a dirijat gratis. 

luni, 12 decembrie 2011

Până la "Război şi Pace"...

La scurtă vreme după ce se căsători, în 1862, scriitorul rus Lev Tolstoi fusese vizitat, la Iasnaia Poliana, de un prieten de-al său, Vladimir Sollogub, tot scriitor. 

Văzându-l pe Tolstoi în culmea unei "utopii" a fericirii familiale şi a împlinirii scriitoriceşti, Sollogub îşi mărturisi admiraţia faţă de condiţia în care se afla confratele său de condei:

- Ce fericit sunteţi... Aveţi tot ce vă place.

- Nu, eu n-am tot ce-mi place, dar mie îmi place tot ce am!, îi răspunse zâmbind scriitorul-filosof.

marți, 4 octombrie 2011

Ce are cântatu cu lucratu?

În tinereţe, când Fiodor Şaleapin se arătă pasionat de operetă şi arta teatrală, tatăl său avusese o cu totul altă închipuire despre ocupaţia pe care ar fi trebuit să o aibă în viaţă feciorul, spunându-i cu toată seriozitatea:

- Măturător trebuie să te faci, pierzanie ce eşti, măturător, dar nu actor! Trebuie să fii măturător şi atunci vei avea o bucată de pâine...

Cu anii, percepţia despre profesia de artist nu se schimbase prea mult. Când Şaleapin devenise un mare cântăreţ de operă, cunoscut şi admirat în întreaga lume, un birjar îl întrebase:

- Matale, boierule, cu ce te ocupi?

- Păi, eu cânt.

 - Eu nu asta am în vedere. Eu întreb, ce ocupaţie ai matale, ce lucrezi? Că de cântat, de, noi toţi cântăm. Şi eu cânt când n-am ce face. Eu te-am întrebat ce lucru ai?

duminică, 2 octombrie 2011

Cică, treburi comerciale şi gospodăreşti

Este cunoscută data exactă a primului anunţ matrimonial - 19 iulie 1695. El a fost publicat în Anglia, în culegerea întitulată "Cum să-ţi îmbunătăţeşti treburile comerciale şi gospodăreşti".

Anunţul conţinea următoarea informaţie: 

"Un gentleman de 30 de ani, bine asigurat financiar, doreşte să se căsătorească şi este în căutarea unei domnişoare tinere cu o avere de aproximativ 3000 lire sterline sau mai mult. Sunt dispus să închei în această privinţă un contract matriomonial".

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Cu dăruire de mână...

Michelangelo Buonarroti obţinuse cu greu aprecierea contemporanilor săi, deoarece aceştia deveniseră "prizonieri" ai modei pentru antichitate, pentru creaţiile grecilor şi romanilor. Creaţiile noi, în opinia acestor critici, nici pe departe nu se comparau cu cele ale lui Fidias sau Polictete. Criticate deci erau şi operele lui Michelangelo.

Enervat la culme de o asemenea atitudine, Michelangelo hotărî într-o zi să le dea o lecţie falşilor critici de artă. El în taină a lucrat în atelierul său la plămădirea unei statui de marmoră, perfect de armonioasă şi sculptate după toate canoanele artei antice. Finisându-şi lucrarea, sculptorul îi dezbătu statuii o mână, pentru a crea şi mai mult impresia că este o operă antică. Apoi a îngropat-o noaptea într-un loc unde urmau să înceapă lucrările de zidire a unei clădiri.

Când lucrătorii au găsit statuia îngropată, descoperirea lor deveni senzaţională. Din întreg oraşul se adunau admiratori ai artei pentru a contempla perfecţiunea statuii. Complimentele nu conteneau, fiecare găsind cuvinte de apreciere faţă de talentul sculptorului antic anonim. 

"Iată cea mai frumoasă operă pe care mi-a fost dat s-o văd", ziceau unii. "E probabil o lucrare de-a lui Fidias însuşi", spuneau alţii. "Cât de mult se deosebeşte de creaţiile şterse ale contemporanilor", se lamentau toţi, adăugând: "Păcat că nu avem un creator pe măsură să restabilească statuia şi să-i adauge o mână".

Între timp, la locul cu pricina apare Michelangelo. După ce ascultă cu o bucurie maliţioasă laudele aduse statuii create de el în secret, sculptorul declară că are în atelier o mână care s-ar putea potrivi la statuie. Vorbele lui sunt întâmpinate cu râsete ironice, dar toţi muţesc îndată ce Michelangelo aduce o mână de marmoră care se potriveşte de minune cu corpul statuii. 

Fascinaţi şi înţelegând că aveau în faţă un maestru al artei pe potriva anticilor Fidias şi Polictete, contemporanii lui Michelangelo au început din acel moment să-l aprecieze şi să-l venereze, pe măsura talentului.     

miercuri, 17 august 2011

Nu ţipa, că mă doare!

În anii de şcoală, Mark Twain (numele original - Samuel Clemens) obişnuia să mai chiulească de la lecţii. Aflând despre asta, taică-său hotărî să-l înveţe minte şi-i administră o bătaie exemplară cu cureaua. 

Lovind cu cureaua în părţile moi ale feciorului, căruia îi ţâşniră lacrimile, tatăl lui Twain rosti, afectat de un sentiment mixt de furie şi milă:

- Să nu crezi, băiatule, că pe mine nu mă doare!

- Te doare, tată, dar în alt loc decât pe mine! -, răspunse tânărul umorist.  

sâmbătă, 11 iunie 2011

M-am născut pentru a muri

Un cunoscut îi recomandase filosofului francez Voltaire să mai reducă din timpul dedicat lucrului şi să mai renunţe la cafea, fiindcă acestea ucid.

- Eu m-am născut deja condamnat la moarte -, i-a replicat filosoful.

joi, 24 martie 2011

Tolerăm găinile, să tolerăm şi soţiile

Socrate o depăşea pe soţia sa după inteligenţă şi cumpătare, însă în treburile casnice se lăsa condus de ea şi tolera isteriile frecvente ale acesteia. 

În una din zile nişte cunoscuţi au început să-l critice pe filosof pentru faptul că suportă să convieţuiască cu o femeie atât de răutăcioasă şi scandalagie, căreia niciodată nu-i tace gura.

Socrate i-a întrebat:

- Voi de ce suportaţi cotcodăcitul găinilor în casele voastre?

- Pentru că ele fac ouă! - au răspuns criticii.

- Iar Xantippa mea, - le-a răspuns Socrate, - îmi aduce pe lume copii frumoşi.