duminică, 30 ianuarie 2011

Exerciţiu de onomastică naţională

Marianne, a cărei statuie e prezentată în imagine, este personificarea feminină a Franţei şi a devenit emblema naţională a Republicii Franceze. 

Simbolul a fost creat în perioada Revoluţiei Franceze, când se cerea o coalizare a societăţii, iar imaginea Ţării în chip de femeie, de mamă era tocmai potrivită pentru mobilizarea patriotică a oamenilor şi coeziunea naţională. Se căuta aşadar un nume pentru acel simbol-femeie, care să reprezinte Franţa însăşi.

Conform unor surse, numele de Marianne a fost preluat de la soţia politicianului Jean Reubell. Istoria spune că în 1797, în timpul Directoriei post-revoluţionare, unul dintre conducătorii acesteia, Paul-Francois Barras, fiind în vizită la Reubell, o întrebă pe soţia acestuia cum o cheamă. 

- Marie-Anne, a răspuns ea. 

- Perfect, a exclamat Barras. E un nume scurt şi simplu, care va reprezenta Republica în măsura în care o faceţi dumneavoastră, Madame.

miercuri, 8 decembrie 2010

Am venit, am căzut, am iubit

Când Iulius Cezar a ajuns pentru prima dată pe ţărmul Africii, el, păşind pe mal s-a împiedicat şi căzu cu pieptul la pământ.

Ştiind cât de superstiţioşi sunt romanii şi înţelegând că i-ar fi putut interpreta căderea drept un semn rău, Cezar găsi imediat cum să iasă din situaţia jenantă; întinzând braţele, îmbrăţişând solul, el strigă cu putere:

- O, Africa! Cât de mult te iubesc!

luni, 6 decembrie 2010

Valabil şi pentru politică...

Marele actor din secolul XIX, Mihail Schepkin, fondatorul şcolii ruseşti de teatru, fusese odată întrebat:

- Ce roluri preferaţi să jucaţi? Roluri principale sau secundare?

- Depinde de piesă, - a răspuns Schepkin. Dacă piesa e bună, prefer rolul principal; iar dacă e o piesă proastă - prefer roluri secundare.

vineri, 5 noiembrie 2010

Uneori un şut în fund poate salva o dramă

Actorul american Osgood Perkins, care se făcuse celebru la începutul secolului XX, juca într-o piesă în care trebuia să înjunghie pe cineva cu un cutit.

În una din zile, recuziterul a uitat să pună cuţitul pe masă. Gândindu-se cum să facă să scape de situaţia penibilă, Perkins i-a tras un şut în fund actorului pe care-ar fi trebuit să-l înjunghie.

În timp ce acesta se prăbuşea, Perkins a anunţat mândru:

"Din fericire, vârful pantofului meu e otrăvit!".

miercuri, 3 noiembrie 2010

Despre scuipatul în faţă

În ziarul redactat de Marc Twain apăruse odată un articol destul de caustic în adresa unui cunoscut afacerist, care se încheia cu următoarele cuvinte:

"Domnul N. nu merită nici măcar să fie scuipat în faţă".

Domnul N., evident, s-a supărat şi l-a dat pe redactor în judecată, obţinând în cele din urmă şi decizia curţii de a fi publicată o dezminţire.

Excutând decizia judecăţii, Marc Twain a scris următoarea dezminţire:

"Referitor la articolul despre domnul N., publicat în ziarul nostru, noi ne dezicem de afirmaţia noastră iniţială şi declarăm: "Nu e adevărat că domnul N. nu merită să fie scuipat în faţă, din contră, domnul N. merită să fie scuipat în faţă"".

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Ai dracului bani...

Uitucenia a fost şi este o latură inamovibilă a marilor gânditori, a căror minte este preocupată de materii mult prea înalte şi complicate, pentru a mai reuşi să memorizeze şi tot felul de flecuşteţe din viaţa cotidiană. 

Această uitucenie proverbială le-a jucat însă deseori festa diferiţilor savanţi, artişti şi filosofi. Mulţi dintre ei au nimerit în situaţii tragicomice, uitând unde trăiesc, încotro se duc sau chiar cum îi cheamă. Ridicole şi dramatice erau şi cazurile când uitau unde au pus banii pe care îi aveau agonisiţi. Unii au fost nevoiţi să inventeze metode ingenioase pentru a face faţă unor astfel de crize de memorie.   

De pildă, profesorul american de istorie a diplomaţiei, Charles C. Tansill, de la Universitatea din Georgetown, avea obiceiul de a păstra o sumă de bani într-un exemplar din "Infernul" lui Dante, pentru zile negre.

Explicaţia sa era următoarea: 

"Când încep să mă întreb "- Unde dracu' oi fi pus banii ăia?", îmi amintesc imediat de ascunzătoare".

joi, 21 octombrie 2010

Ouăle l-au dat de gol

Marchizul de Condorcet, cunoscut şi ca Nicolas de Condorcet, fusese un distins filosof, matematician şi gânditor politic francez din secolul XVIII. Pe linia politicului, el a rămas în istorie prin a sa Metodă Condorcet, un algoritm de evaluare a câştigătorilor în alegeri, şi prin ideile sale despre progres, moralitate şi dreptate. 

După Revoluţia Franceză, el fiind unul dintre promotorii noilor idei, Condorcet se opune execuţiei regelui Ludovic al XVI-lea, fiind din principiu împotriva pedepsei cu moartea, fapt pentru care stârneşte asupra sa ura majorităţii din Convenţia instaurată la putere. El este acuzat de trădare, condamnat la moartea prin ghilotină şi dat în urmărire generală.

Partea tragico-anecdotică rezidă în felul în care Marchizul de Condorcet a ratat în încercarea sa de a evada din Franţa, fugind de securitatea care-l căuta. 

Planul lui fusese simplu, se îmbrăcase în nişte zdrenţe, deghizându-se în ţăran, şi se îndreptă spre graniţă. Însă înainte de a trece frontiera, i se făcu foame şi se opri într-un han plin cu muşterii înfometaţi. Uitând complet de deghizare, marchizul ceru o omletă extravagantă din douăsprezece ouă. Surprinşi de solicitarea pretenţioasă şi costisitoare a vizitatorului, ţăranii îi deconspirară adevărata identitate.

Dat pe mâna securităţii, Condorcet îşi puse capăt zilelor în închisoare, sorbind otrava pe care o ţinea în ascuns.    

miercuri, 20 octombrie 2010

Laconism spartan

În ajunul unei campanii militare a spartanilor, s-a constatat că unul dintre oşteni şchiopăta. Din cauza acestei metehne a lui, el fusese exclus de la participarea în campanie. 

Aflând vestea despre excluderea sa, oşteanul rosti cu sarcasm:

- Am crezut că aveţi nevoie de oşteni pentru luptă, nu pentru fugă!

vineri, 15 octombrie 2010

Despre practica ghicitului

În secolul XIX erau foarte populare tot felul de scamatorii, farse şi trucuri, trupele de artişti, bufoni şi iluzionişti oferind unele din puţinele prilejuri de distracţie pentru publicul lipsit pe atunci de luxul televiziunii şi internetului.

Oamenii aşadar dădeau năvală la spectacolele artiştilor ambulanţi, iar pentru că participarea la reprezentaţii costa bani, nu puţini întreprinzători în ale creaţiei încercau profesia de circar, pentru a-şi câştiga de pâine.

În Rusia ţaristă, pe timpul lui Aleksandru al II-lea, un oarecare ofiţer pensionat, Grigoriev, se făcu vestit prin trucurile extravagante pe care le organiza în faţa publicului. Pentru ingeniozitatea de care dăduse dovadă, fusese întitulat Grigoriev-Caliostro.

Odată el îi ademeni pe nişte gură-cască din târg cu următorul afiş: "Aici veţi vedea un cal care are capul acolo unde e coada la alţii". Curioşii veniseră buluc să vadă ciudăţenia, punând câte o monedă la intrarea în cortul artistului. Însă când intrau acolo, găseau un cal obişnuit, care era legat de iesle cu spatele...  

Altă dată, Grigoriev afişă deasupra cortului său inscripţia: "Aici se ghiceşte". Intrarea costa o nimica toată, aşa că doritori să se dea cu ghicitul erau mulţi. Ei intrau într-o încăpere întunecoasă. Pe o masă era un vas misterios. Li se propunea să bage degetul în vas, apoi să-l miroase şi să ghicească ce e acolo. Intrigaţi, fiecare vizitator efectua procedura, după care striga îngreţoşat:

- Păi asta e rahat!

- Corect! Aţi ghicit! - îl anunţa Grigoriev-Caliostro, după care îl conducea rapid afară şi îl invita pe următorul.

Grigoriev se pricepea binişor în psihologia omului simplu, el ştia că fiecare vizitator va păstra în taină ce i s-a întâmplat în cămara întunecoasă şi va fi foarte insistent să-i convingă şi pe cunoscuţii săi să se ducă "să ghicească".    

joi, 23 septembrie 2010

Valoarea în... volţi

Francois Voltaire îşi manifestă odată înalta apreciere faţă de lucrările fizicianului italian Alessandro Volta. 

Când acestuia din urmă îi fuseseră transmise cuvintele de laudă din partea celebrului filosof, el îşi onoră reverenţele printr-un comentariu plin de subtilitate:

- Eu, probabil că într-adevăr am o anumită valoare, din moment ce Volta e deja o jumătate de Voltaire.

miercuri, 22 septembrie 2010

Replică a la W.C.

Winston Churchill intrase odată în viceul Camerei Comunelor împreună cu Clement Attlee, liderul laburiştilor. 
Churchill se postă la cel mai îndepărtat de Attlee pisoar, la care gest Attlee nu întârzie să remarce ironic:

- Văd că astăzi nu prea sunteţi în duhuri bune, Winston.

- E adevărat -, răspunse Churchill. Mă îngrijorează că de fiecare dată când voi, laburiştii, vedeţi ceva mare, vreţi imediat să o naţionalizaţi...

luni, 20 septembrie 2010

Nişte jivine... dar salvatoare!

În 1815, când Franţa intrase în perioada grea de tranziţie, aşa-numita Restauraţie, Camera Deputaţilor a Adunării Naţionale reprezenta o adunătură din tot felul de indivizi întâmplători. 

În faţa acestei privelişti, cineva îl întrebă cu amărăciune pe Charles de Talleyrand, ilustrul diplomat francez:

- Oare poate crede careva că această strânsură de lepădături ne poate salva Patria?!

Plin de reţinere, Talleyrand răspunse filosofic:

- Cine ştie, doar a fost salvată Roma de nişte gâşte!...

joi, 2 septembrie 2010

Părerea mea? Am uitat-o!...

La o recepţie oferită la Stokholm în cinstea renumitului compozitor rus Igor Stravinsky, acesta fusese întrebat, ce părere are despre jazz.

- Aceeaşi ca şi acum douăzeci de ani, - a răspuns el.

- Da? Şi ce părere despre jazz aţi avut acum douăzeci de ani?!

- Nu-mi mai aduc aminte, - rosti dezinvolt Stravinsky.

marți, 31 august 2010

Steinitz - Maltus: 1 - 0

Primul campion mondial la şah, Wilhelm Steinitz, discuta odată cu doi profesori universitari, care veniseră la el în vizită, despre teoria lui Thomas Maltus (cel care atenţiona despre pericolul suprapopulării).

În toiul discuţieii, unul dintre profesori a declarat:

- Oamenii săraci nu trebuie să aibă mulţi copii, pentru că ei se nasc înapoiaţi mintal. 

Steinitz, vădit deranjat de aceste cuvinte, îi ripostă rece:

- Tatăl meu fusese un om foarte sărac şi el a dat naştere la treisprezece copii. Iar eu, Wilhelm Steinitz, campionul lumii la şah, am fost cel de-al treisprezecelea.

luni, 30 august 2010

Învăţătură de... linte

În una din zile, Diogene spăla cu o mimică concentrată nişte linte, pentru a-şi fierbe din ea o supă. 

Prin preajmă trecea filosoful Aristippus, care îi strigă cu sarcasm:

- Dacă ai şti să te linguşeşti pe lângă regi, nu ai mai fi nevoit să te hrăneşti toată viaţa cu linte!

- Dacă ai şti să trăieşti, mâncând linte, nu ai mai fi nevoit să te linguşeşti toată viţa pe lângă regi! - i-a replicat îndată Diogene.