Spiritul satiric nu îngenunchează

Dramaturgul englez Richard Sheridan, autorul celebrei piese "Şcoala Scandalului", a supărat odată prin satira sa Parlamentul în aşa măsură, încât parlamentarii au cerut pedepsirea dramaturgului.

Sheridan a fost chemat în Parlament şi îndemnat să îngenuncheze şi să-şi ceară public iertare pentru cele scrise. Sheridan s-a supus poruncii, însă, când se ridica de la podea, a început să-şi şteargă cu o băsmăluţă hainele, rostind cu sarcasm:

- Doamne, câtă mizerie e aici! 

Originile pleşuve ale modei

Un număr impunător de tendinţe în modă şi în comportament provin din complexele sau frustrările unor persoane sus-puse, de regulă regine sau regi, care, fiind stângaci, pleşuvi sau scunzi, inventau diverse accesorii şi maniere pentru a-şi masca trăsăturile care îi deranjau.

O asemenea frustrare stă şi la originea modei de a purta peruci în secolele XVII - XIII.

Regele Franţei Ludovic al XIII-lea rămăsese de timpuriu pleşuv şi, pentru a-şi masca "infirmitatea", a început să poarte o perucă fabricată din păr lung împletit în stofă. 

Exemplul regelui fusese imediat copiat de o sumedenie de curteni, chiar şi de cei care aveau o podoabă capilară bogată.

Fiul său, Ludovic al XIV-lea, care l-a succedat la tron, a promovat portul perucii din aceleaşi motive, el suferind de calviţie, dar fiind şi scund; peruca pompoasă îi adăuga câţiva centimetri buni în înălţime. Pe timpul acestui rege, perucile au devenit populare în întreaga Europă. Şi doar Revoluţia Franceză din 1789 a pus capăt acelui obicei, revenindu-se la portul natural. 

  

Consumi zahăr? Nu zâmbi...

Regina Elisabeta I a Angliei, numită şi "regina-virgină", devenise în timpul domniei sale sursă de anecdote la curte şi în popor. 

Cauză a glumelor fusese nu doar afişata castitate a reginei, ci şi... dinţii stricaţi ai acesteia. Avusese dinţi înnegriţi de carie, iar unii chiar îi lipseau cu desăvârşire. 

Aşa că regina avea un zâmbet deloc hollywoodian, dacă îşi permitea să zâmbească.

Dinţii îi fuseseră stricaţi, fiindcă regina era o mare consumatoare de dulciuri, în special de zahăr. În acele timpuri, zahărul era un produs foarte rar pe insulele britanice, şi foarte scump. Un kilogram de zahăr costa aproape cât venitul anual al unui muncitor. În schimb regina avea suficiente resurse financiare ca să-şi delecteze gusturile. Neştiind despre efectele nocive ale consumului de zahăr, a exagerat şi, în consecinţă, dinţii îi putreziseră şi arătau ca nişte buturugi negre. 

Nu se ştie cât zahăr consumase Elisabeta I, însă de atunci consumul de zahăr în lume a crescut enorm de mult. Dacă în secolul XVI un englez abia dacă îşi permitea să guste un pic da zahăr de câteva ori pe an, astăzi, în SUA, un american consumă în medie circa 75 de kilograme(!) de zahăr pe an; 3/4 din acest volum de zahăr este consumat sub formă de produse de cofetărie, patiserie şi semifabricate. Nu e de mirare că bolile de dinţi au devenit o adevărată belea în secolele XX - XXI.

Aoleu, ce văd eu!... Descoperirea-minune

Cercetătorul elveţian Albert Hoffman era preocupat de biochimia plantelor şi în una din zile se ocupa în laboratorul său de extragerea unei substanţe active dintr-o specie de ciupercă parazită, care creşte pe cereale.

Contactând tactil acea substanţă, Hoffman începuse să se simtă foarte ciudat şi să aibă vedenii nostime - asistenţii săi căpătaseră nişte forme groteşti, iar în faţa ochilor îi apăruseră străluciri paradisiace, care se perindau în mod caleidoscopic. 

Hoffman, fără vreo intenţie specială, tocmai descoperise din întâmplare ceea ce se va numi LSD (lysergic acid diethylamide) - unul din cele mai populare droguri.

În acea zi, uimit de experienţele psihice trăite, Hoffman presupuse că de vină este substanţa extrasă din ciupercă, aşa că picură substanţa în cavitatea bucală, pentru a-şi verifica ipoteza. Drept rezultat, trecuse din nou prin acea stare inimaginabilă. 

De atunci încoace, LSD şi-a început campania triumfală în lume, motivând milioane de oameni să "studieze" pe cont propriu efectele biochimice ale ciupercilor. Iar Hoffman este considerat un geniu al ştiinţei contemporane - primul în top; are o armată de susţinători fideli care l-au votat drept Nr. 1.

Fiecare cu scheletul său în dulap

Jeremy Bentham fusese un filosof britanic influent din secolul XVIII, fondatorul curentului utilitarist. Se pare însă că în închipuirea sa, meritele sale ca filosof nu erau suficient de solide pentru a-l propulsa în mod sigur în istorie şi în memoria omenirii. Sau poate că pur şi simplu nu voise să se despartă definitiv de această lume.  

Aşa sau altfel, Bentham a ales o cale mai... utilitaristă... de a-şi face simţită prezenţa şi după moarte. Şi-a lăsat averea drept moştenire unui colegiu medicinal, cu condiţia ca rămăşiţele trupului său să fie prelucrate cum se cuvine şi... să asiste la toate şedinţele consiliului director al instituţiei. 

Probabil că nu-şi făcuse mari emoţii în privinţa alegerii sale. Or, potrivit filosofiei pe care o elaborase, ceea ce este util, este şi moral. 

Măguliţi de oferta financiară atractivă a lui Bentham, cei de la spital acceptaseră condiţiile. După ce filosoful părăsise lumea celor vii, în 1832, scheletul acestuia fusese căptuişit cu fân, îmbrăcat în hainele lui Bentham, iar pe craniu îi fusese montată o mască de ceară, care-i reproducea întocmai trăsăturile. Corpul este păstrat într-un dulap special confecţionat cu acest prilej, după cum se vede şi în imagine.

De atunci încoace, filosoful asistă la toate şedinţele importante ale consiliului colegiului. Numai că nu poate vota, sau, cel puţin, nu votează împotriva deciziilor aprobate, ceea ce pentru consiliu pare a fi un lucru... util.

Bine că nu l-a pictat gol de tot...

Pictorul şi sculptorul suedez Anders Zorn, fiind în vizită în Rusia, îi făcuse un portret mecenatului rus Savva Ivanovich Mamontov, de faţă cu publicul. 

După şedinţa de pictură, privind portretul (vezi în imagine), Mamontov observă uimit că îi lipsesc nasturii de la sacou. La întrebarea de ce n-a pictat niciun nasture, Zorn a răspuns infatuat:

- Eu sunt pictor, nu croitor. 

Fraza, rostită cu efect, i-a impresionat pe pictorii martori la discuţie şi a devenit foarte populară în mediul artiştilor plastici. 

Să-mi vină "apocalipsa" abia la bătrâneţe

Un oarecare delincvent incurabil fusese condamnat la moarte în Prusia secolului XVIII. Acesta ceru de la Friedrich al II-lea, regele Prusiei, permisiunea de a-şi alege singur modalitatea de a muri. Regele îşi dădu acordul.

Atunci condamnatul rosti:

- Vreau să mor din cauza bătrâneţilor.

Amuzat de ingeniozitatea şi tupeul condamnatului, Friedrich al II-lea îl scuti de pedeapsă. 

Împotriva curentului

Diogene, probabil cel mai rebel filosof grec, avea obiceiul să intre în teatru abia după terminarea spectacolului, ciocnindu-se de cei care ieşeau. 

Când a fost întrebat de ce procedează în aşa mod şi intră împotriva curentului, Diogene a răspuns:

      - - Pentru ca să pricepeţi ce am încercat să fac toată viaţa.

Oricum, e mai bine decât un câine

În luna iulie a anului 1838, cu şase luni înainte de a se căsători cu verişoara sa dreaptă, Emma Wedgwood (în imagine), Charles Darwin a întocmit o listă cu argumente pro şi contra mariajului. 

Analizându-le, Darwin a  hotărât că argumentele pro trag mai pe greu pe cântar, s-a căsătorit şi a trăit cu Emma până la moartea sa, în 1882. Ei au avut zece copiii (trei dintre care au murit la o vârstă fragedă).

Iată unele din argumentele pro-mariaj ale lui Darwin:

Copii (dacă va da Domnul) [n.b.: trebuie de remarcat că Darwin avusese studii teologice].

O companie constantă (şi o prietenă la bătrâneţe).

Obiect de iubire şi de joacă (oricum e mai bine decât să ai un câine).

Casă amenajată şi cineva care o să aibă grijă de gospodărie.

Diverse stări benefice pentru sănătate.

Imaginează-ţi numai o soţie gingaşă întinsă pe canapea, focul arzând în cămin, cărţi, muzică bună...

Căsătorie, Căsătorie, Căsătorie. Quod Erat Demonstrandum.

Dacă oponenţi nu-s, ei trebuie inventaţi

Savantul rus Serghei Kapiţa (în imagine) pe timpul sovietic a făcut parte dintr-o delegaţie de tineri fizicieni care l-au vizitat pe celebrul Niels Bohr la institutul său din Copenhaga. Urmau să se producă şi discuţii privind colaborarea dintre şcolile ştiinţifice ale celor două ţări.

La întoarcere, toţi fizicienii fuseseră chemaţi în audiere la KGB, pentru a da raportul despre conţinutul şi specificul vizitei. În mod aparte pe tovarăşii din KGB îi interesa dacă vreunul dintre fizicienii danezi s-a opus în vreun fel colabărării cu sovieticii. 

Aşa cum niciunul dintre danezi nu fusese împotrivă, ruşii aşa au şi declarat: toţi au fost deschişi spre colaborare. Totuşi acest răspuns simplu nu-i satisfăcea pe ideologii în epoleţi, care continuau să insiste cu întrebările.

La un moment dat, Kapiţa a înţeles că până aceştia nu vor obţine un răspuns "afirmativ", ancheta nu se va încheia. De aceea, într-un mod foarte "natural" el se plesni cu palma peste frunte şi exclamă:

- Mi-am amintit, erau şi împotrivă!

- Cine? Numiţi-i! -, s-au înviorat anchetatorii.

- A, numele de familie... acuş... Aha, Rosenkrantz şi Guildenstern -, a răspuns Kapiţa cu o maliţozitate ascunsă. 

Imediat după aceasta, fizicienii fuseseră lăsaţi să plece, iar numele "danezilor",  inventate de Kapiţa (mai exact, preluate din opera "Hamlet", de Shakespeare), au intrat în folclorul ştiinţific rusesc. 

Scrierea trebuie să aştepte gândirea

La scriitorul francez Anatole France venise odată o tânără stenografistă să se angajeze la lucru. 
France găsise că e mai eficient să dicteze nuvelele şi articolele sale.

- Monsieur, eu pot stenografia cu o viteză de 150 de cuvinte pe minut -, rosti domniţa cu gândul să-şi ridice valoarea.

- E bine, dar de unde să vă iau atâtea cuvinte? - răspunse uimit şi ironic France.

Chimia privită din bucătărie

Chimistul suedez Jöns Jakob Berzelius (1779-1848) a fost unul dintre fondatorii chimiei moderne. Activitatea lui se desfăşurase în acea perioadă când experimentele de chimie nu erau pe înţelesul oamenilor de rând şi chimiştii erau deseori consideraţi nişte oameni ciudaţi, care se ocupă cu fleacuri. 

Se povesteşte că bucătăreasa lui Berzelius fusese odată întrebată cu ce se ocupă de fapt stăpânul ei.

- Nu vă pot spune cu exactitate, a răspuns ea. L-am văzut cum lua o sticlă mare cu un lichid şi-l turna într-o sticlă mai mică. Apoi agită lichidul din acea sticlă mică şi-l toarnă într-o sticlă şi mai mică, iarăşi agită lichidul şi îl toarnă într-o sticluţă mică de tot...

- Şi apoi ce face?

- Apoi aruncă totul în chiuvetă!

Haosul din capul meu

Bernard Vonnegut (în imagine) este fratele mai mare al scriitorului american Kurt Vonnegut şi, deşi nu este la fel de celebru ca fratele său mai mic, Bernard şi-a făcut un nume pe terenul ştiinţific, în domeniul cercetării fenomenelor atmosferice. Ceea ce-i caracteriza pe ambii fraţi, conform mărtuiriei acestora, era haosul din capul lor, care era vecin cu creativitatea.

O vreme, Bernard Vonngeut lucrase în laboratorul de cercetări al companiei "General Electric", unde a descoperit modalitatea de a stimula precipitaţiile din nori. În laboratorul lui domnea o dezordine inimaginabilă, care putea pune în pericol viaţa vreunui vizitator neatent. Inspectorul pentru securitatea muncii fusese cît pe ce să cadă în leşin cînd văzuse acel hăţiş de fire electrice şi tot felul de capcane ascunse prin laborator. El se năpusti cu cuvinte de ocară asupra lui Bernard, însă acesta îl opri rostind: 

- Credeţi că în laborator e haos? De-aţi vedea ce se face aici!, şi îşi lovi capul cu degetul.

Altă dată, Kurt i s-a plîns fratelui său că ori de cîte ori se apucă de meşterit ceva, descoperă că toate instrumentele au şi dispărut pe undeva şi nicidecum nu poate termina lucrul. 

- Tu încă ai noroc, îl consolă Bernard. Eu de fiecare dată pierd nu instrumentele, dar ceea asupra ce lucrez.      

Critică şi nu vei da greş

Scriitorul şi savantul iluminist francez Bernard le Bovier de Fontenelle fusese odată întrebat, la curtea regală, care e secretul în aprecierea corectă a operelor poetice. 

- Înălţimea voastră, - răspunse Fontenelle, - spuneţi despre ele că toate-s proaste şi în acest caz riscaţi să daţi greş cel mult o dată - de două ori la o sută de poezii.   

Când o mână spală pe alta...

Regele Franţei Filip al VI-lea, numit şi Norocosul, care a guvernat în secolul XIV, i-a întrebat odată pe dvorenii săi, de ce tot mai puţine venituri vin în caznaua statului.  

- Care e cauza?!, întrebă regele. 

Dvorenii tăcură jenaţi. Atunci bufonul de curte luă o bucată de gheaţă şi i-o dădu unui dvorean, rugându-l să o transmită din mână în mână.

Când gheaţa ajunsese la rege, din ea nu mai rămăsese mai nimic.

- Iată care-i cauza!, adăugă maliţios bufonul.