skip to main |
skip to sidebar
Marele pictor şi sculptor renascentin, Michelangelo Buonarroti, a beneficiat mult de protecţia Familiei Medici, guvernatorii Florenţei, pentru a-şi permite să creeze pe placul său.
În semn de mulţumire, dar şi ca un fel de obligaţie, el a creat mai multe picturi şi sculpturi cu înfăţişarea reprezentanţilor puternicei dinastii.
Pe protectorul său nemijlocit, Lorenzo Medici, sculptorul l-a modelat drept un bărbat înalt, zvelt, simpatic (în imagine), în timp ce Medici în realitate era cocoşat.
La întrebările nedumerite ale amicilor săi, Michelangelo a dat următoarea explicaţie:
- Dar cine va şti că a fost cocoşat peste cinci sute de ani? Cum l-am sculptat, aşa va rămâne în istorie.
Poetul proletar rus, Vladimir Maiakovski, avea un stil extravagant de comunicare cu publicul său, foarte direct şi uneori chiar dur.
Unora această manieră de a discuta le plăcea, vorbindu-le despre caracterul rebel al poetului, fapt care îi făcea să-l adore şi mai mult; pe alţii însă îi indigna la culme.
În timpul unei prezentări în faţa publicului, cineva din sală îi strigă lui Maiakovski:
- Dumneavoastră nu cumva consideraţi că noi toţi aici suntem nişte idioţi?!
- Nu, de ce toţi? Deocamdata eu văd în faţa mea un singur idiot! -, răspunse prompt poetul.
Ishaq Al-Mausili a fost cel mai celebru muzician persan din secolul IX e.n.
Graţie calităţilor sale extraordinare de poet şi interpret, devenise un favorit al curţii regale şi beneficia de onoruri, avere şi sclavi.
Într-o zi, din plictiseală, el intră în vorbă cu un sclav care-i aproviziona familia şi grădina cu apă.
- Ia zi-mi, sclavule, ce-mi poţi spune tu despre viaţa mea şi a ta?
- Ambii suntem oameni fără noroc şi nu e nimeni mai nefericit decât noi în această casă -, a răspuns sclavul.
- De ce zici aşa? -, întrebă al-Mausili surprins.
- Dumitale munceşti nopţile întregi, cântând, pentru a câştiga de pâine omenilor din această casă, iar eu muncesc cât e ziua de lungă, târându-le apă -, a explicat sclavul. Şi trăiesc toţi datorită eforturilor noastre, considerând că aşa e şi firesc să fie, că aşa e şi normal - să muncim din greu pentru ei. Şi mereu sunt ei nemulţumiţi de noi, şi nici măcar nu ne sunt recunoscători.
Al-Mausili zâmbi la auzul acestor cuvinte şi exclamă:
- Jur pe Dumnezeu, ai dreptate!
După care, din respect, îi dărui sclavului libertatea.
Joseph Louis Gay Lussac a fost un distins fizician şi chimist francez, un abil experimentator al timpului său.
De exemplu, în 1804, la doar 26 de ani, el se încumetă, împreună cu un alt cercetător, să se ridice cu un balon de aer la înălţimea de 6,4 kilometri pentru a cerceta în premieră proprietăţile atmosferei (în imagine).
În timpul unui alt experiment de-al său, Gay Lussac îşi pierdu un ochi.
Odată el se întâlni cu un episcop, un teolog reacţionar care, pentru a-l lua peste picior pe savant, îl întrebă:
- Nu pricep, cum te poţi considera învăţat, având un singur ochi! Ce poţi vedea cu un singur ochi doar?
- Chiar mai multe decât dumitale -, nu se pierdu cu firea Gay Lussac. Iată eu, bunăoară, văd la dumitale doi ochi, în timp ce dumneata la mine - doar unul!
În 1926 la Paris a fost convocat Congresul Mondial al Cinematografiştilor. S-au rostit multe discursuri pompoase despre valoarea cinematografiei şi despre uimitoarea invenţie a fraţilor Lumiere (în imagine) - creatorii celei de-a şaptea artă.
La un moment dat, atenţia organizatorilor a atras-o un bătrânel, îmbrăcat foarte modest, care stătea tăcut într-un colţ al sălii.
- Ce căutaţi aici? - l-au întrebat cu severitate în voce aceştia. Ce treabă aveţi cu acest Congres, cine sunteţi?
Bătrânelul se fâstâci, se ridică şi spuse:
- Vedeţi dumneavoastră, eu sunt Lumiere.
Se adeveri că organizatorii pur şi simplu uitaseră să-i invite pe fondatorii cinematografiei la congres.
Fabulistul francez Jean de La Fontaine (în imagine) era cam uituc.
Într-o zi, invitat fiind la un dineu de către prinţul de Conde, poetul a uitat să dea curs iniţiativei. Un prieten l-a sfătuit să-şi ceară scuze.
Când însă fabulistul ajunsese în biroul prinţului, acesta i-a întors supărat spatele.
- Vă mulţumesc, monseniore, - zise La Fontaine. Îmi pare bine că nu-mi purtaţi duşmănie.
- Cum de tragi această concluzie? - întrebă prinţul pe atât de mirat, pe atât de indignat.
- Fiindcă Alteţa Voastra nu întoarce niciodată spatele unui duşman.
Un tânăr autor dramatic îi povestea într-o zi scriitorului Ion Luca Caragiale subiectul unei piese pe care avea de gând să o scrie.
După ce-l ascultă, Caragiale îi zise:
– Aşa cum o ai în cap, e admirabilă! Dar să nu o scrii, c-ai s-o strici!
Virtuosul violonist italian Niccolo Paganini se grăbea să ajungă la un concert şi îl rugă pe vizitiu să accelereze mersul cailor.
- Cât va trebui să vă plătesc? - întrebă Paganini.
- Zece franci -, anunţă vizitiul o sumă vădit exagerată.
- Glumiţi?!
- Deloc! Doar dumneavoastră veţi lua câte zece franci pentru fiecare om care vine să asculte cum cântaţi la o singură strună! -, explică cu o notă de invidie birjarul.
- Ah, bine, în aşa caz vă plătesc şi eu zece franci, dacă mă duceţi la teatru mergând pe-o roată! -, ripostă violonistul.
Menajera lui Isaac Newton l-a găsit odată pe marele fizician în bucătărie, stând în faţa unei oale care dădea în clocot şi adâncit în gânduri.
Femeia nu ştia la ce să se uite mai întâi: la oala în care fierbea ceasul fizicianului, sau la Newton, care ţinea în mână un ou.
Compozitorul polonez Ignacy Paderewski îi explica unui ucenic de-al său cum să interpreteze o compoziţie muzicală:
- Această sonată e inspirată de gândurile la iubită. Ea trebuie interpretată ca o piesă a iubirii, adresată logodnicei.
Îndrumat de aceste lămuriri, ucenicul se aşează la pian şi începe a cânta, însă, după scurt timp, este întrerupt de Paderewski, care exclamă:
- Ascultă, tu cânţi aşa de parcă te adresezi nu iubitei, ci soacrei tale.
Compozitorul ucrainean Stanislav Lyudkevych a trăit o sută de ani şi a predat arta compoziţiei muzicale până la adânci bătrâneţe.
În ciuda acestor performanţe, era uneori marcat de grave momente de uitucenie.
În una din zile, trebuia să plece într-o localitate pentru a participa la o festivitate muzicală. Se urcă deci în tren şi plecă. După o bună bucată de drum însă, Lyudkevych îşi dădu seama că merge în direcţia opusă locului unde trebuia să ajungă.
Disperat, el coborî la prima staţie şi le telefonă organizatorilor evenimentului, cu scuze pentru că va întârzia nepermis de mult.
La celălalt capăt al firului însă pe compozitor l-au liniştit, spunându-i:
- Nu vă faceţi griji, stimate domnule profesor. Festivitatea noastră va avea loc, după cum v-am informat, peste două săptămâni. Aşa că aveţi tot timpul la dispoziţie pentru a ajunge la noi!
Un preot catolic rostea o cuvântare religioasă la curtea regelui Franţei, Ludovic al XIV-lea (în imagine), în faţa aristocraţilor şi curtenilor.
Într-un moment de extaz discursiv, preotul strigă patetic:
- Noi toţi vom muri, fraţilor!
În acea clipă, pe uşă intră Ludovic al XIV-lea însuşi, care la auzul acelor cuvinte îşi încruntă vădit privirea.
Văzând reacţia regelui, preotul se grăbi să corecteze sentinţa, rostind:
- Sau, aproape toţi vom muri!
Exploratorul englez din secolul XIX, sir John Franklin se pornise în cea mai temerară expediţie a sa, prin întinderile îngheţate ale Arcticii, însoţit de 129 de oameni.
În bagajul lor se găsi loc pentru tot felul de mărunţişuri, cum ar fi joc de table, cărţi şi cremă pentru lustruirea nasturilor de alamă.
Pe de altă parte, oamenii uitaseră să ia cu ei carabinele, astfel încât, neputând să vâneze, au murit de foame.
Scriitorul american Jack London întârzia odată cu prezentarea unei povestiri pentru o revistă newyorkeză.
După mai multe tentative de a grăbi prezentarea manuscrisului, redactorul acelei reviste îi transmise lui London o scrisoare cu următorul mesaj:
"Dragă Jack London! Dacă nu voi primi povestirea în curs de douăzeci şi patru de ore, îţi promit că vin în camera dumitale şi îţi voi proiecta aşa un şut în fund, încât vei zbura de-a dura pe scări. Iar eu tot timpul îmi respect promisiunile".
London i-a răspuns:
"Dragă Dick! Dacă şi eu mi-aş face meseria cu picioarele, eu de asemenea mi-aş respecta toate promisiunile".
Compozitorul ungar Ferenz Liszt uimea publicul prin virtuozitatea interpretărilor sale la pian.
Fascinată de compoziţiile acestuia, o doamnă îl întrebă:
- Stimate maestre, este adevărat că trebuie să te naşti pentru a fi un bun pianist?!
După o scurtă pauză, Liszt îi răspunse:
- Absolut adevărat, doamnă! Fără a te naşte nu vei cânta la pian.
