Marele pictor şi sculptor renascentin, Michelangelo Buonarroti, a beneficiat mult de protecţia Familiei Medici, guvernatorii Florenţei, pentru a-şi permite să creeze pe placul său.
În semn de mulţumire, dar şi ca un fel de obligaţie, el a creat mai multe picturi şi sculpturi cu înfăţişarea reprezentanţilor puternicei dinastii.
Pe protectorul său nemijlocit, Lorenzo Medici, sculptorul l-a modelat drept un bărbat înalt, zvelt, simpatic (în imagine), în timp ce Medici în realitate era cocoşat.
La întrebările nedumerite ale amicilor săi, Michelangelo a dat următoarea explicaţie:
- Dar cine va şti că a fost cocoşat peste cinci sute de ani? Cum l-am sculptat, aşa va rămâne în istorie.
Poetul proletar rus, Vladimir Maiakovski, avea un stil extravagant de comunicare cu publicul său, foarte direct şi uneori chiar dur.
Unora această manieră de a discuta le plăcea, vorbindu-le despre caracterul rebel al poetului, fapt care îi făcea să-l adore şi mai mult; pe alţii însă îi indigna la culme.
În timpul unei prezentări în faţa publicului, cineva din sală îi strigă lui Maiakovski:
- Dumneavoastră nu cumva consideraţi că noi toţi aici suntem nişte idioţi?!
- Nu, de ce toţi? Deocamdata eu văd în faţa mea un singur idiot! -, răspunse prompt poetul.
Ishaq Al-Mausili a fost cel mai celebru muzician persan din secolul IX e.n.
Graţie calităţilor sale extraordinare de poet şi interpret, devenise un favorit al curţii regale şi beneficia de onoruri, avere şi sclavi.
Într-o zi, din plictiseală, el intră în vorbă cu un sclav care-i aproviziona familia şi grădina cu apă.
- Ia zi-mi, sclavule, ce-mi poţi spune tu despre viaţa mea şi a ta?
- Ambii suntem oameni fără noroc şi nu e nimeni mai nefericit decât noi în această casă -, a răspuns sclavul.
- De ce zici aşa? -, întrebă al-Mausili surprins.
- Dumitale munceşti nopţile întregi, cântând, pentru a câştiga de pâine omenilor din această casă, iar eu muncesc cât e ziua de lungă, târându-le apă -, a explicat sclavul. Şi trăiesc toţi datorită eforturilor noastre, considerând că aşa e şi firesc să fie, că aşa e şi normal - să muncim din greu pentru ei. Şi mereu sunt ei nemulţumiţi de noi, şi nici măcar nu ne sunt recunoscători.
Al-Mausili zâmbi la auzul acestor cuvinte şi exclamă:
- Jur pe Dumnezeu, ai dreptate!
După care, din respect, îi dărui sclavului libertatea.
Joseph Louis Gay Lussac a fost un distins fizician şi chimist francez, un abil experimentator al timpului său.
De exemplu, în 1804, la doar 26 de ani, el se încumetă, împreună cu un alt cercetător, să se ridice cu un balon de aer la înălţimea de 6,4 kilometri pentru a cerceta în premieră proprietăţile atmosferei (în imagine).
În timpul unui alt experiment de-al său, Gay Lussac îşi pierdu un ochi. Odată el se întâlni cu un episcop, un teolog reacţionar care, pentru a-l lua peste picior pe savant, îl întrebă:
- Nu pricep, cum te poţi considera învăţat, având un singur ochi! Ce poţi vedea cu un singur ochi doar?
- Chiar mai multe decât dumitale -, nu se pierdu cu firea Gay Lussac. Iată eu, bunăoară, văd la dumitale doi ochi, în timp ce dumneata la mine - doar unul!
În 1926 la Paris a fost convocat Congresul Mondial al Cinematografiştilor. S-au rostit multe discursuri pompoase despre valoarea cinematografiei şi despre uimitoarea invenţie a fraţilor Lumiere (în imagine) - creatorii celei de-a şaptea artă.
La un moment dat, atenţia organizatorilor a atras-o un bătrânel, îmbrăcat foarte modest, care stătea tăcut într-un colţ al sălii.
- Ce căutaţi aici? - l-au întrebat cu severitate în voce aceştia. Ce treabă aveţi cu acest Congres, cine sunteţi?
Bătrânelul se fâstâci, se ridică şi spuse:
- Vedeţi dumneavoastră, eu sunt Lumiere.
Se adeveri că organizatorii pur şi simplu uitaseră să-i invite pe fondatorii cinematografiei la congres.
Virtuosul violonist italian Niccolo Paganini se grăbea să ajungă la un concert şi îl rugă pe vizitiu să accelereze mersul cailor.
- Cât va trebui să vă plătesc? - întrebă Paganini.
- Zece franci -, anunţă vizitiul o sumă vădit exagerată.
- Glumiţi?!
- Deloc! Doar dumneavoastră veţi lua câte zece franci pentru fiecare om care vine să asculte cum cântaţi la o singură strună! -, explică cu o notă de invidie birjarul.
- Ah, bine, în aşa caz vă plătesc şi eu zece franci, dacă mă duceţi la teatru mergând pe-o roată! -, ripostă violonistul.
Compozitorul ucrainean Stanislav Lyudkevych a trăit o sută de ani şi a predat arta compoziţiei muzicale până la adânci bătrâneţe. În ciuda acestor performanţe, era uneori marcat de grave momente de uitucenie.
În una din zile, trebuia să plece într-o localitate pentru a participa la o festivitate muzicală. Se urcă deci în tren şi plecă. După o bună bucată de drum însă, Lyudkevych îşi dădu seama că merge în direcţia opusă locului unde trebuia să ajungă.
Disperat, el coborî la prima staţie şi le telefonă organizatorilor evenimentului, cu scuze pentru că va întârzia nepermis de mult.
La celălalt capăt al firului însă pe compozitor l-au liniştit, spunându-i:
- Nu vă faceţi griji, stimate domnule profesor. Festivitatea noastră va avea loc, după cum v-am informat, peste două săptămâni. Aşa că aveţi tot timpul la dispoziţie pentru a ajunge la noi!
Un preot catolic rostea o cuvântare religioasă la curtea regelui Franţei, Ludovic al XIV-lea (în imagine), în faţa aristocraţilor şi curtenilor. Într-un moment de extaz discursiv, preotul strigă patetic:
- Noi toţi vom muri, fraţilor!
În acea clipă, pe uşă intră Ludovic al XIV-lea însuşi, care la auzul acelor cuvinte îşi încruntă vădit privirea.
Văzând reacţia regelui, preotul se grăbi să corecteze sentinţa, rostind:
Exploratorul englez din secolul XIX, sir John Franklin se pornise în cea mai temerară expediţie a sa, prin întinderile îngheţate ale Arcticii, însoţit de 129 de oameni.
În bagajul lor se găsi loc pentru tot felul de mărunţişuri, cum ar fi joc de table, cărţi şi cremă pentru lustruirea nasturilor de alamă.
Pe de altă parte, oamenii uitaseră să ia cu ei carabinele, astfel încât, neputând să vâneze, au murit de foame.
Scriitorul american Jack London întârzia odată cu prezentarea unei povestiri pentru o revistă newyorkeză.
După mai multe tentative de a grăbi prezentarea manuscrisului, redactorul acelei reviste îi transmise lui London o scrisoare cu următorul mesaj:
"Dragă Jack London! Dacă nu voi primi povestirea în curs de douăzeci şi patru de ore, îţi promit că vin în camera dumitale şi îţi voi proiecta aşa un şut în fund, încât vei zbura de-a dura pe scări. Iar eu tot timpul îmi respect promisiunile".
London i-a răspuns:
"Dragă Dick! Dacă şi eu mi-aş face meseria cu picioarele, eu de asemenea mi-aş respecta toate promisiunile".
O persoană importantă se simţi odată ofensată, din nu se ştie care motive, pe savantul francez Louis Pasteur şi îi transmise acestuia o invitaţie la duel, prin secundantul său.
Pasteur a ascultat calm conţinutul mesajului, apoi vorbi:
- Pentru că eu sunt cel chemat la duel, am dreptul să aleg arma de luptă. Vedeţi aceste două colbe? În una din ele se conţin bacterii de variolă, în alta - apă curată. Dacă domnul care v-a trimis este dispus să bea, la alegere, din una din aceste colbe, eu o voi bea pe a doua.
Aflând aceste condiţii, omul buclucaş renunţă la duel şi îl lăsă în pace pe savant.
Scriitorul român Tudor Arghezi (în imagine) nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor şi, de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu el, i-o spunea în faţă.
Într-o zi, Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătând de un picior. Văzându-l aşa neajutorat, Tudor Arghezi i se adresă:
– Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit?
– Nu vedeţi, maestre? Sunt cu un picior în groapă! - se vaietă acela.
– Nu-i nimic! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii, - îi replică cu sarcasm Arghezi.
Compozitorul polonez Mieczysław Karłowicz fusese odată acostat de paznicul unui lac, în timp ce pescuia.
- Cu ce drept pescuiţi aici păstravi? - întrebă sever paznicul.
- Dragul meu, o fac sub influenţa invincibilei forţe de neconceput a intuiţiei geniale ce stăpâneşte sărmana făptură umană -, a răspuns calm compozitorul.
Auzind una ca asta, paznicul se pierdu cu firea şi rosti:
- Cer scuze, parcă poţi urmări toate prescripţiile noi...
După ce-şi făcu serviciul militar, un căpitan al armatei britanice se aciuă în Irlanda, unde se angajă în calitate de manager al pământurilor pe moşiile lordului Erne.
În 1880, respectivul căpitan s-a opus vehement unei campanii de emancipare iniţiate de micii proprietari din regiune. Ca replică, aceştia au hotărât să organizeze o formă de protest colectivă împotriva managerului reacţionar. Vecinii îi întorceau spatele şi au încetat să comunice cu el, prăvăliile nu-l mai deserveau, enoriaşii nu se aşezau alături de el în biserică. Iar gestionarea teritoriilor fusese total compromisă.
Campania de protest colectiv a obţinut o mare rezonanţă în presa britanică, iar oficialii au fost nevoiţi să întreprindă măsuri drastice pentru a readuce situaţia la normalitate, suportând cheltuieli financiare de aproximativ zece ori mai mari decât cele obişnuite.
Căpitanul a părăsit regiunea în acelaşi an, însă numele lui a rămas în istorie, precum şi în vocabularul contemporan - se numea Charles Cunningham Boycott.
Deschisă în 1886, la Bucureşti, cafeneaua "Capşa" (în imagine) a devenit cel mai important punct de întâlnire a personalităţilor politice româneşti dar şi internaţionale, a celor gazetăreşti, culturale şi artistice, dar şi a celor mai frumoase femei.
După 1932, "Capşa" devine aproape oficial „Cafeneaua scriitorilor şi artiştilor” - localul care a lansat nume şi a generat anecdote.
Printre cei care frecventau zilnic cafeneaua „Capşa” erau şi literaţii Ion Minulescu, Alexandru Cazaban şi Corneliu Moldovanu.
Într-o zi, poetul Ion Minulescu, dorind să se etaleze în faţa interlocutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea:
- Mă, voi ştiţi că eu m-am născut în anul când a murit Eminescu?
Socrate era atât de abil şi maliţios în polemicile cu oponenţi săi, încât aceştia uneori îşi pierdeau cumpătul şi îl atacau pe filosof cu vorbe de ocară sau chiar cu pumnii.
Odată, în timpul unei dispute, un oponent de-al lui Socrate nu-şi stăpâni furia şi-l lovi pe filosof cu piciorul. Prietenii lui Socrate au început să insiste să dea în judecată această brută, însă filosoful îi temperă, întrebându-i retoric:
- Dacă te loveşte un măgar, te duci să-l dai în judecată?
Odată filosoful antic Thales din Milet (în imagine) mergea noaptea şi privea la stele. Şi aşa, privind la stele, călcă într-o groapă şi căzu la fundul acesteia.
Oamenii au început să ironizeze pe seama lui, iar o femeie i-a zis:
- Mare deştept mai eşti, că vrei să cunoşti ce se întâmplă pe cer, dar nu ştii ce se întâmplă sub picioarele tale.
Această remarcă zeflemitoare a devenit celebră. Dar abia peste două mii de ani a primit o replică pe potrivă. Îi aparţine filosofului german Hegel, care a explicat:
- Cei care râd pe seama filosofilor, ei înşişi niciodată nu vor călca în gropi. Pentru că deja se află la fundul gropii.
Senatorul republican de Tennessee (SUA), Howard Baker, se îndrepta dinspre camera senatului spre biroul său, când un grup de turişti l-a oprit. Unul dintre ei i-a spus:
Filosoful grec Aristippus fusese într-o zi abordat în stradă de un trecător care, pentru nu se ştie care motive, începu să-l atace cu cuvinte de ocară. Filosoful îi întoarse spatele şi se îndepărtă, fără a pronunţa o vorbă. Indignat, omul buclucaş îi strigă din urmă:
- De ce nu mă asculţi?!
- Tu ai dreptul să mă ocărăşti, iar eu am dreptul să nu te ascult, - i-a răspuns Aristippus.
Poetul şi criticul literar român Ovidiu Cotruş (în imagine) a fost ţinut în detenţie la Jilava, pe motive politice, alături de alţi oameni de cultură. În închisoare a avut suficient timp pentru a lăsa tovarăşilor săi de suferinţă amintirea de neşters a unui minunat povestitor.
Cotruş povestea romanele unor celebri scriitori, ca Dostoievski şi Tolstoi, făcându-i pe cei de faţă să-l roage adeseori să continue în demersul său. Unul dintre fidelii lui ascultători era şi paznicul lor, un ţigan originar de prin părţile Făgăraşului, care stătea lângă vizeta deschisă, ca să asculte.
Acesta din urmă făcuse haz tuturor pentru că, într-o seară, a rămas impacientat de lentoarea desfăşurării acţiunii din Război şi pace, şi preocupat să afle soarta eroinei, strigă prin vizetă:
- Mărit-o, domnule, pe Nataşa, că îmi vine schimbul!
În oraşul grecesc antic Milet (în imagine) se începu odată o adevărată epidemie a suicidului în rândul fetelor.
Nimic nu putea pune capăt acestei psihoze generale; nu ajutau nici rugăminţile şi lacrimile părinţilor, nici supravegherea severă. Fetele reuşeau să evadeze şi se spânzurau.
Într-un sfârşit, disperaţi în căutarea soluţiei salvatoare, conducătorii oraşului au votat o lege prin care se impunea ca toate fetele care s-au sinucis să fie scoase din oraş complet goale şi în văzul tuturor cetăţenilor.
În mod surprinzător, gândul că după moarte trupul fără suflu le va fi dezgolit şi afişat în faţa mulţimii, le-a marcat atât de mult pe tinerele femei, încât, pentru a evita această procedură ruşinoasă, ele au încetat să se mai sinucidă şi macabra epidemie a luat sfârşit.
Naturalistul francez George Cuvier intră odată în sala unde lucra comisia Academiei de Ştiinţe a Franţei pentru elaborarea dicţionarului enciclopedic. Văzându-l pe savant, unul dintre cei patruzeci de membri ai comisiei rosti bucuros:
- Îmi pare bine să vă văd, domnule Cuvier. Noi tocmai am reuşit să explicăm popular ce înseamnă un rac. Am găsit o definiţie succintă şi foarte exactă. Iat-o: "Racul este un peşte roşu nu prea mare, care se mişcă cu coada înainte".
- Minunat, domnilor - rosti Cuvier. Permiteţi-mi doar să vin cu câteva precizări. Adevărul e că racul nu e peşte, el nu este roşu şi el nu se mişcă cu coada înainte. Cu excepţia acestor detalii, în rest definiţia dumneavoastră este corectă.
Scriitorul scoţian Sir Arthur Conan Doyle, autorul istorioarelor despre celebrul detectiv Sherlock Holmes, veni odată în Paris şi fusese dus de la gară la hotel de o trăsură. Când el îi plăti vizitiului, acela rosti:
- Mulţumesc, sir Conan Doyle.
- De unde ştiţi cine sunt? - întrebă cu uimire sir Arthur.
- Vedeţi dumneavoastră, - începu vizitiul, - am citit în ziare că trebuie să vizitaţi Parisul şi că probabil veţi veni prin partea de sud a ţării. Trenul cu care aţi sosit a venit tocmai din sud. Am putut de asemenea să determin după stilul vestimentaţiei, mai ales după pălărie, dar şi după umbrela dumneavoastră că sunteţi englez. Aceste detalii mi-au permis să deduc că sunteţi sir Arthur Conan Doyle.
- Excepţional! Excepţional! - rosti încântat Conan Doyle. Aţi făcut o analiză foarte exactă a detaliilor. Şi erau atât de puţine fapte care să vă ajute! Inteligentă analiză! Foarte inteligentă!
Vizitiul surâse şiret şi adăugă:
- Sigur, dar a mai fost un detaliu care m-a ajutat. Numele dumneavoastră este inscripţionat pe ambele valize cu care aţi venit.
Tenorul italian Enrico Caruso era în turneu în Statele Unite şi odată se întâmplă că, în timp ce se deplasa spre o localitate, maşina cu care mergea se defectase. Cât timp şoferul trebăluia în jurul motorului, cântăreţul se duse la o fermă din apropiere, unde, chiar dacă nimeni nu-l recunoscu, fusese întâmpinat de familia de fermieri cu maximă ospitalitate.
La despărţire, fermierul, care intuise că e vorba de o persoană importantă, se interesă cu cine totuşi a avut onoarea să comunice.
- Sunt Caruso -, a răspuns tenorul.
- Doamne sfinte! -, exclamă fermierul extaziat. Niciodată nu mi-a trecut prin gând că aş putea să vă cunosc personal! Închipuie-ţi, - strigă el către soţie, - în faţa noastră e un mare călător! Acel despre care am citit atât de mult: Robinson Caruso! Robinson Caruso!
Savantul francez Louis Pasteur lua prânzul într-un restaurant, când de el se apropie un omulean şi-l întrebă ceva. Pasteur nu reacţionă în niciun fel. Încă o întrebare - aceeaşi reacţie - tăcere şi doar o uşoară încruntare a feţei.
Insistent, omuleanul se interesă:
- Probabil, aveţi ceva greu pe suflet?
Pasteur dădu încuviinţător din cap.
- E ceva foarte grav?
Aceeaşi încuviinţare.
- Poate v-a murit cineva apropiat?
Pasteur dădu din cap afirmativ.
- Cine anume - fratele, sora, mama, tata?
Scos din sărite, Pasteur răspunse cu iritare:
- Stimate domn, când eu mănânc, pentru mine toţi sunt morţi!
Reverendul George Clayton Tennyson, rector de Somersby (în imagine) şi tată al poetului englez Alfred Tennyson, avea momente de uitucenie ieşite din comun.
Într-o zi, el se dusese în vizită la un enoriaş. Când servitoarea acestuia a deschis uşa şi l-a întrebat cine este, mintea omului s-a golit brusc, şi Tennyson îşi dădu seama cu stupoare că nu-şi mai amintea cum îl cheamă.
Îngândurat, s-a îndepărtat şi a mers aşa până când întâlni un sătean care-i zâmbi şi-l salută:
- Bună să vă fie ziua, domnule Tennyson!
- În numele lui Dumnezeu, omule, aşa şi este! -, a reaţionat reverendul emoţionat.
Ajuns la adânci bătrâneţe, dar şi bolnav şi neajutorat, filosoful grec Anaxagora (în imagine) hotărî să-şi pună capăt zilelor prin inaniţie.
Aflând despre aceasta, Pericle, om de stat atenian, se grăbi să vină la căpătâiul filosofului pentru a-i vorbi despre cât de util încă pot fi sfaturile acestuia şi pentru Atena, şi pentru Pericle însuşi; că nu va putea fi la fel de eficient în administrarea cetăţii în lipsa îndrumărilor înţelepte.
Auzind aceste invocări, Anaxagora rosti:
- Cine are nevoie de lampă, acela are grijă să o alimenteze cu ulei.
Înţelegând aluzia filosofului, Pericle îi oferi lui Anaxagora un solid sprijin financiar.
La 26 aprilie 1937, în plin război civil din Spania, o escadră a aviaţiei germane a bombardat oraşul Guernica, omorând câteva sute de oameni.
Pictorul spaniol Pablo Picasso a pictat tabloul "Guernica" în memoria acelui masacru (în imagine).
Mai târziu, în timpul ocupaţiei naziste a Parisului, ofiţerii wehrmachtului obişnuiau să viziteze atelierul lui Picasso, care era stabilit cu traiul în Franţa. La rândul său, Picasso obişnuia să-i întâmpine pe ofiţeri în tăcere şi tot în tăcere îi petrecea dincolo de prag. Tuturor însă le oferea o reproducţie a tabloului "Guernica". Atunci el rostea unicele cuvinte:
- Ca amintire!
Într-o zi în atelier dădu buzna un agent al poliţiei secrete şi, demonstrându-i pictorului reproducţia vestitei picturi, întrebă:
În Jurnalul său, Mircea Eliade, marele filosof român, a scris şi el despre ce-i aceea o revoluţie. Şi a înţeles acest lucru când se afla, prin 1923, în India, la studii de filosofie, la maestrul său indian.
Eliade povesteşte că, într-o duminică, la o plimbare prin Dheli, după ce-a băut împreună cu prietenul său englez (pe atunci India era colonie britanică) o sticlă de tărie, au intervenit, din elan tineresc, în apărarea unui indian lovit cu bastonul de un poliţist englez pentru încălcarea regulilor de circulaţie.
Peste câteva zile, când s-a întâlnit cu profesorul său indian de filosofie, i se lăudă aceluia că el, Mircea Eliade, a luat apărarea unui indian. La care profesorul i-a răspuns:
- Domnule Eliade, dacă ai venit aici să faci filosofie, fii binevenit. Dacă ai venit să faci revoluţie, ar fi bine să te întorci în România!
Poetul francez medieval, din secolul XIV, Jean de Meun, a scris a doua parte a vestitutului în acea epocă "Roman al trandafirului", unde a inclus următorele strofe în adresa femeilor:
"Târfe aţi fost şi veţi fi voi sub soare, Fiindcă vă vindeţi şi trup şi onoare".
Se spune că indignarea doamnelor de curte de pe urma acestor strofe a fost atât de mare, încât ele au cerut permisiunea reginei însăşi pentru a-l pedepsi pe poet cu lovituri de vargă. În una din zile ele l-au pândit pe de Meun, l-au imobilizat, l-au dezbrăcat şi se pregătiseră deja să lovească în el, cînd deoadată poetul care nu-şi pierdu isteţimea ceru ca prima să lovească acea dintre ele, care e cea mai uşuratică (după altă versiune - cea mai urâtă).
Doamnele au devenit într-atât de confuze, încât niciuna nu s-a încumetat să dea cu varga în poet şi acela scăpă de bătaia femeilor.
Această istorie a intrat în folclorul de curte, iar scena pedepsei neîndeplinite a fost transpusă în picturi de gobelen.
Al 10-lea campion mondial la şah, rusul Boris Spasskiy, câştigase în 1968, la o diferenţă mare, un meci hotărâtor în faţa danezului Bent Larsen. Însă, în pofida faptului că Federaţia Internaţională de Şah oferea premii consistente pentru jucători, o bună parte din onorariul lui Spasskiy trecu în bugetul de stat al URSS.
Obijduit de acest mecanism de impozitare draconic, marele şahist comentă:
- Larsen a jucat ca un amator, dar a fost remunerat ca un profesionist. În timp ce eu am jucat ca un profesionist, dar am fost remunerat ca un amator.
După moartea celebrului tenor italian Enrico Caruso (în imagine), impresarul acestuia încercă să găsească un înlocuitor al marelui talent, organizând preselecţii. Audiindu-l odată pe un tănâr, impresarul exclamă:
- Ah, segnor, aţi fi putut perfect să-l înlocuiţi pe defunctul Enrico!
- Chiar credeţi asta?! -, întrebă tănărul plin de nădejde.
Hetaira Callisto, o curtezană greacă, care avea mare succes în rândul bărbaţilor, l-a provocat în mod maliţios pe filosoful Socrate, spunându-i că dacă ar dori, ea cu uşurinţă i-ar putea ademeni toţi prietenii şi ucenicii acestuia, în timp ce Socrate nu ar reuşi să facă acelaşi lucru cu prietenii ei.
- Nu e de mirare să se întâmple aşa -, i-a răspuns filosoful. Ţie îţi este mai uşor: tu le propui să se lase jos, iar eu îi îndemn să se înalţe sus.
Strategul grec Alcibiade, un personaj eroic şi controversat al istoriei antice, se făcuse vestit prin deciziile şi acţiunile sale neordinare. El a organizat campanii militare şi pentru apărarea Atenei, şi împotriva Atenei. A susţinut şi guvernarea oligarhică, dar şi pe cea democratică. Pentru toate acţiunile sale însă găsea argumentare.
Implicat odată într-o relaţie cu o hetairă (un fel de gheişe greceşti), el fusese atenţionat de prietenii săi că investeşte în zadar timp şi energie într-o fiinţă care oricum nu îl iubeşte.
Argumentul lui Alcibiade şi de această dată a fost neordinar:
- Peştele şi vinul de asemenea nu mă iubesc, dar ele mie oricum îmi plac şi merită să le consum.
Un medic francez i-a reproşat odată vestitului pictor Pablo Picasso, care avea o manieră extravagantă de a picta corpurile umane:
- Ca un bun cunoscător al anatomiei omului, eu afirm cu toată certitudinea că oamenii din picturile dumitale, din punctul de vedere medical, nu ar putea supravieţui.
- Se prea poate -, răspunse grav Picasso. Dar eu pot afirma cu toată certitudinea că ei vor avea o viaţă mult mai lungă decât pacienţii dumitale.
Scriitorul britanic Gilbert Keith Chesterton avea reputaţia unui uituc notoriu. Într-o bună zi scriitorul se grăbea să ajungă la o întâlnire foarte importantă, la care deja întârziase.
Cum îi era însă foarte sete, a făcut un scurt popas la o lăptărie unde mergea când era copil, ca să-şi ia ceva de băut. Apoi a cumpărat un pistol de la un magazin de arme din apropiere, un lucru pe care şi-l puse de mult în cap să-l facă.
Abia atunci, cu pistolul în mână, a reuşit să-şi amintească unde trebuia de fapt să ajungă - la propria nuntă.
Împăratul Pavel I al Rusiei observă în timpul unei parade militare o nuanţă mai discretă în ţinuta militarilor. Şi anume că podoaba masculină din pantalonii soldaţilor periodic se excita şi se reliefa în mod neuniform şi dezordonat într-o direcţie sau alta.
Pavel imediat a emis o ordonanţă potrivit căreia soldaţii de acum încolo urmau să-şi orienteze înfloritura bărbătească din pantaloni într-o singură direcţie - pe coapsa din stânga, în contrabalansare cu arma care era purtată pe umărul drept.
Fizicienii Wolfgang Pauli şi Paul Ehrenfest s-au cunoscut la una din conferinţele ştiinţifice, însă Pauli demonstră o oarecare lipsă de tact faţă de colegul său şi Ehrenfest, obijduit, declară:
- Îmi sunt mai pe plac lucrările pe care le-aţi scris decât dumneavoastră ca persoană.
Replica lui Pauli a fost zdrobitoare:
- Curios! Mie invers, îmi placeţi mai mult dumneavoastră decât lucrările pe care le-aţi publicat!
Când tenorul italian Enrico Caruso a venit pentru prima dată în Statele Unite, el a fost imediat asaltat de jurnalişti care îi adresau tot felul de întrebări. Unul dintre ei l-a întrebat pe cântăreţ ce crede el despre relaţiile comerciale dintre Italia şi SUA. Caruso a răspuns maliţios:
- Niciodată nu m-a preocupat această chestiune, dar sunt sigur că părerea mea privind acest subiect voi afla-o din ediţia de mâine a ziarului dumneavoastră.
Călăuza ta în lumea vorbelor de duh şi a persoanelor cu spirit.
Vei găsi aici anecdote istorice cu politicieni, comandanţi de oşti, savanţi, profeţi, filosofi şi oameni de artă. Situaţii pline de umor, ingeniozitate şi înţelepciune. De pe întregul mapamond şi din toate timpurile.
Află slăbiciunile celor mari şi forţa gândirii celor măreţi.
.jpg)
.jpg)
