Se ştie, gâştele au salvat Roma şi acest epizod din istoria antică a obţinut în timp straie de legendă.
Istoria are însă ciudatul obicei de a se repeta, iar prezenţa "gâştelor santinelă" se face simţită şi în zilele noastre.
O închisoare din Brazilia are în "dotare" două gâşte deosebit de vigilente şi gălăgioase.
Rolul lor este să semnaleze orice tentativă de evadare din partea deţinuţilor.
Potrivit spuselor unui lucrător al instituţiei, aripatele îşi îndeplinesc excelent misiunea.
În tot cazul, de când acestea au fost luate în slujbă, niciun deţinut nu a reuşit să fugă din închisoare. Cum numai gâştele observă vreo mişcare suspectă, ele ridică o gălăgie atât de asurzitoare, încât "ga-ga"-itul lor se aude în toate ungherele închisorii, acoperind până şi sudalmele şi blestemele disperate ale deţinuţilor înşişi.
În 1996, doi prizonieri evadaţi de la Marble Valley, Vermont (SUA), au trebuit să abandoneze maşina pe care o furaseră şi s-o ia la picior, când un poliţist s-a apropiat de ei.
Acesta a găsit însă înăuntru o listă foarte folositoare, pe care fugarii uituci o întocmiseră ca să-şi aducă aminte ce-aveau de făcut:
"Conducem până în Maine, găsim un loc sigur, cumpărăm arme, o aducem pe Marie, aducem maşina - Darmouth, jefuim, fugim la New York".
Ceva mai târziu, cei doi au fost arestaţi în Manhattan, în timp ce încercau să urce într-un autobuz de la Maine la New York.
Scriitorul satiric american Mark Twain trebui să închirieze o cameră într-un hotel. În cartea pentru vizitatori atenţia lui fu atrasă de următoarea semnătură:
În 1702, englezii asediaseră cetatea spaniolă Cadiz, un punct strategic în lupta pentru supremaţia pe mare şi preluarea controlului asupra coloniilor.
Asediul fusese deosebit de dificil, spaniolii rezistând pressingului graţie poziţiei avantajoase pe care era înălţată Cadiz.
Istoria păstrează încercarea disperată a unui general englez de a menţine spiritul de luptă şi curajul soldaţii săi, el strigându-le:
- Englezilor! Voi mâncaţi în fiecare zi carne de vită şi supă grasă. Vă daţi seama ce ruşine şi umilinţă va cădea peste capetele voastre, dacă le veţi permite să triumfe unor spanioli mizeri, care se hrănesc doar cu lămâi şi portocale amare!...
Poetul georgian Akaki Tsereteli fusese ideologul mişcării de eliberare naţională a georgienilor la frontiera secolelor XIX-XX.
Odată un hoţ se apropie pe neobservate de poet şi îi băgase mâna în buzunar, unde nu era nimic altceva decât manuscrise. Un poliţist observase gestul hoţului şi-l prinse îndată de braţ.
Poetului i se făcu milă de sărman şi hotărând să-l salveze de la pedeapsă, i se adresă râzând:
- Iarăşi te ţii de ale tale! De câte ori să-ţi spun - vei citi poemele doar după publicare, iar tu a câta oară te furişezi să le citeşti în manuscris!
Poliţistului i se păru că tânărul hoţ e probabil vreun cunoscut de-al poetului, şi-a cerut scuze pentru confuzie şi l-a eliberat.
Câţiva ani mai târziu, Tsereteli primise o scrisoare cu următorul mesaj:
"Eu de mult timp citesc poemele Dumneavoastră. De când V-am întâlnit şi Dumneavoastră m-aţi salvat, eu am renunţat la îndeletnicirea mea josnică şi acum lucrez într-un atelier de legat cărţi. Să ştiţi că sunt în serviciul Dumneavoastră oricând doriţi - aduceţi-mi manuscrisele şi eu le voi coperta la jumătate de preţ".
Contele Aleksandr Suvorov, generalisim rus, avea un caracter sever şi nu-i permitea nimănui să-şi ia nasul la purtare sau să-şi manifeste aroganţa.
Odată împăratul Pavel l-a trimis la Suvorov pe contele Kutaysov, pentru o prezentare în faţa generalisimusului. Kutaysov era turc de origine şi fusese capturat de ruşi la vârsta de 10 ani după luarea cu asalt a cetăţii Bender, în 1770, luat în adopţie şi crescut la curtea împăratului.
Venind deci la Suvorov, Kutaysov intră vajnic, în uniformă roşie de malta, cu o panglică albastră peste umăr.
- Cine eşti dumneata? - îl întâmpină rece Suvorov.
- Contele Kutaysov!
- Contele Kutaysov? Kutaysov? Nu cunosc aşa ceva. Despre contele Panin am auzit, despre contele Voronţov, despre contele Stroganov, dar despre contele Kutaysov n-am auzit nimic. Şi ce eşti dumitale ca funcţie?
- Obershtalmejster.
- Dar înainte de asta?
- Oberjägermeister.
- Dar mai înainte?
Kutaysov se poticni în vorbire, dar Suvorov insistă:
- Hai, spune odată!
- Kammerdiener.
- Adică dumitale îţi pieptănai şi berbereai stăpânul? - întrebă pe un ton nimicitor Suvorov.
- Ex... Exact, anume aşa... - îngăimă Kutaysov, căruia îi dispăru orice urmă de aroganţă.
- Proshka! - îl strigă Suvorov pe vestitul său kammerdiener Prokofie. - Vino încoace, nenorocitule! Vino şi te uită la acest domn în uniformă roşie şi panglică albastră. A fost şi el cândva un slugoi ca tine, un prăpădit, dar el e turc, vezi bine, nu un beţivan ca tine! Ia uite cum a avansat! A ajuns să fie trimis la Suvorov! Iar tu, vită, eşti mereu beat şi niciun tâlc din tine nu va fi. Ia exemplu de la el şi vei ajunge şi tu mare boier.
Când preşedintele american Richard Nixon a sosit în Franţa la funeraliile preşedintelui Georges Pompidou, în aprilie 1974, omul se pare că se încurcase de-a binelea în amalgamul dintre emoţii, protocol şi retorică, pentru că la aeroport a declarat în faţa publicului îndurerat:
Compozitorul austriac Franz Schubert, obosit la un moment dat de pressingul creditorilor, a întins pe sfoara de la balcon redingota cu buzunarele scoase în afară.
Gestul urma să transmită următorul mesaj:
"Lăsaţi-mă în pace, nu am niciun sfanţ".
Uimitor, dar priveliştea de la balcon se dovedi a fi într-atât de convingătoare, încât pentru o perioadă creditorii într-adevăr l-au lăsat pe compozitor în pace.
Chimistul german Hermann Emil Fischer (în imagine), Laureat al Premiului Nobel, crease un şir lung de produse chimice utilizate inclusiv în medicină. Într-o zi, plimbându-se, el se întâlni cu dramaturgul Hermann Sudermann, care exclamase la vederea chimistului:
- Dragă profesor, de-aţi şti cât de recunoscător vă sunt pentru preparatul veronal pe care mi l-aţi recomandat! Este foarte eficient împotriva insomniei. Nici măcar nu trebuie să-l înghit, e suficient să-l văd pe noptieră şi gata - adorm ca un prunc!
- Ce coincidenţă uimitoare! - exclamă la rândul său Fischer. Exact aceeaşi influenţă o are asupra mea romanul dumitale. Nici măcar nu trebuie să-l citesc, e suficient să-l văd pe noptieră şi gata - adorm pe loc!
Jan Lakosta fusese un personaj celebru la curtea împăratului Petru I şi asta pentru că Lakosta avea slujba de bufon.
Evreu de origine, el călătorise prin mai multe ţări din Europa, cunoştea câteva limbi străine şi era bine iniţiat în materie de teologie, fapt care-i permitea să filosofeze şi să ironizeze fin pe seama interlocutorilor săi.
Când Lakosta pornise din Portugalia spre Rusia pe mare, unul dintre cunoscuţii săi îl întrebă:
- Cum de nu ţi-e frică să urci pe corabie, ştiind că şi tatăl tău, şi bunicul, şi străbunicul au murit pe mare?
- Dar strămoşii tăi în ce mod au murit? - se interesă Lakosta.
- S-au stins în linişte în patul lor.
- Şi cum de tu, prietene, te încumeţi să te culci fără frică în pat în fiecare seară?
Cunoscutul scriitor englez Herbert Wells făcuse primii paşi pe calea creaţiei pornind de la un proiect destul de modest - el şi prietenul său lansaseră un ziar săptămânal, care avea doar... patru abonaţi.
Într-o zi, companionii văzuseră pe fereastră o procesiune funerară şi Wells exclamă alarmat:
- Of, numai să nu fie cumva vreunul dintre abonaţii noştri!
Dramaturgul britanic George Bernard Show a fost cu certitudine unul dintre cei mai spirituali oameni ai timpului său. Vorbele lui de duh şi replicile pline de ironie l-au făcut celebru în toată lumea.
Odată el fusese întrebat:
- Spuneţi-ne, cum de reuşiţi să inventaţi fraze atât de ingenioase?
Show a răspuns:
- Foarte simplu. Eu mă gândesc mai întâi la ceva banal şi plictisitor şi imediat rostesc contrariul la ce m-am gândit.
După ce a frecventat cursurile Universităţii din Edinburgh, Henry Erskine, lord avocat al Scoţiei la sfârşitul secolului XVIII, mai trecea din când în când pe la universitate pentru a-şi vizita vechii prieteni.
Într-o zi el a reîntâlnit un vechi profesor, un distrat notoriu, de care fusese foarte ataşat în studenţie.
A rămas însă perplex când profesorul l-a salutat astfel:
- Dragul meu, mi-a părut foarte rău când am auzit ce s-a întâmplat. Cine-a murit, tu sau fratele tău?
Confuz, Erskine găsi totuşi destul spirit în sine pentru a rosti:
- Eu am murit...
- Vai, dragul meu, aşa credeam şi eu, - a murmurat trist profesorul. Îmi pare foarte, foarte rău, - a continuat el, îndepărtându-se.
Soichiro Honda, fondatorul vestitei companii auto cu aceeaşi denumire, povestea în memoriile sale cum odată, în 1951, el şi companionul său aveau nevoie urgentă de surse financiare şi au decis să ia un împrumut de la banca "Mitsubishi".
Pentru a obţine bunăvoinţa grangurilor financiari, pe ultimii bani care le mai rămăseseră companionii au organizat un banchet somptuos la care i-au invitat pe cei de la "Mitsubishi". Cât timp oaspeţii beau şi mâncau, Honda şi companionul depuneau eforturi exasperate pentru a le crea bună dispoziţie, plasându-se pe o mică scenă şi povestind de acolo în duet bancuri spre amuzamentul tuturor.
A doua zi, Honda şi companionul au plecat la bancă, ferm convinşi că vor obţine fără piedici creditul râvnit. Mare însă le-a fost uimirea şi dezamăgirea când la solicitarea lor, au primit următoarea rezoluţie categorică:
"Banca nu poate avea încredere în garanţiile oferite de o firmă, la conducerea căreia se află doi clovni".
În 1985, jurnalistul şi scriitorul britanic Alan Brien participa în calitate de invitat la o emisiune radio, unde fusese întrebat de moderator:
- Cine a spus că "Violenţa este vorba de duh a analfabeţilor"?
Invitatul s-a gândit îndelung, după care a răspuns:
- Nu cred să fi auzit vreodată lucrul ăsta. Îi aparţine unui contemporan, nu cred să fie prea în vârstă cel care-a spus-o. Bernard Show nu, e prea bun... Chesterton, poate?
Adevărul e că citatul îi aparţinea lui Brien însuşi...
Împărăteasa Rusiei Elizaveta Petrovna, care a guvernat la mijlocul secolului XVIII, se declară foarte indignată de pe urma informaţiei despre starea criminogenă în gubernii. Ea îi porunci responsabilului direct pentru aceste lucruri, general-polizeimeisterului Aleksei Tatişcev să găsească o soluţie eficientă pentru anihilarea infracţionalităţii.
Acesta găsi soluţia şi se grăbi să o prezinte în faţa dvorenilor veniţi la curte.
- Soluţia e la mine în buzunar, - rosti Tatişcev şi scoase solemn la lumina zilei însemnele pentru marcarea cu dangaua.
Potrivit generalului, fiecărui infractor îi va fi scris cu fier încins pe piele cuvântul "hoţ". Asta pentru ca să fie uşor identificaţi în caz de evadare sau recidivă.
Unul dintre dvoreni îşi manifestă dezacordul, argumentând:
- Dar sunt cazuri când unii oameni nevinoveţi sunt învinuiţi în pripă, iar mai târziu li se face dreptate. Cum îi veţi izbăvi atunci de aceste însemne ruşinoase?
- Foarte simplu, - răspunse zâmbind Tatişcev. Înaintea cuvântului "hoţ" le vom adăuga cuvintele "nu e"...
Însemnele astfel aprobate fuseseră repartizate în tot Imperiul...
În 1971, un doctor distrat din localitatea Pecaya, Venezuela, a constatat decesul unui localnic şi acela fu pregătit în grabă pentru înmormântare.
La cimitir însă, după ce prima lopată de pământ a fost aruncată peste sicriu, deodată se trezi "mortul", care în realitate fusese până atunci în stare de inconştienţă din cauza unui atac de cord uşor.
Revenindu-şi, omul a împins capacul sicriului până a reuşit să-l desprindă şi a ieşit din groapă ţipând şi blestemând.
La văzul acestei apariţii, soacra lui, care stătea liniştită lângă mormânt, a murit pe loc din cauza şocului, aşa că a fost înmormântată în groapa destinată ginerelui. Asta după ce alţi doctori, nu primul, s-au asigurat că era într-adevăr moartă.
Petru I al Rusiei era în vizită la un arhiereu şi stătea cu acesta la masă, când, din întâmplare, călugărul care îi deservea se împiedică şi vărsă peste ţar vasul cu rachiu.
Cunoscând năravul exploziv al lui Petru, monahul găsi repede cum să iasă din situaţia jenantă şi rosti:
- Unora le revin doar picături, dar peste tine, Măria Ta, se revarsă întreaga licoare binecuvântată.
Pictorul anglo-american James Whistler avea reputaţia unui tip cam înfumurat şi lipsit de modestie. Odată la o recepţie el şedea alături de o doamnă în etate din familie aristocrată care îl cam sâcâia şi care la un moment dat îi mărtusiri că regele Edward al VII-lea însuşi i-ar fi povestit că preţuieşte foarte mult prietenia sa cu pictorul.
- Eu nu mă cunosc cu regele, - mormăi Whistler.
- Cum? Dar regele personal mi-a spus că vă cunoaşte, - insistă doamna.
- Ei, ba! El pur şi simplu a vrut să se laude, - puse punctul Whistler.
Călăuza ta în lumea vorbelor de duh şi a persoanelor cu spirit.
Vei găsi aici anecdote istorice cu politicieni, comandanţi de oşti, savanţi, profeţi, filosofi şi oameni de artă. Situaţii pline de umor, ingeniozitate şi înţelepciune. De pe întregul mapamond şi din toate timpurile.
Află slăbiciunile celor mari şi forţa gândirii celor măreţi.
