ISTORIA ÎN ANECDOTE

Cinismul în acţiune

2012-01-22T09:36:00.000-08:00

Filosoful grec Antistene, fondatorul şcolii cinice, ajungând la bătrâneţe, i se plângea ucenicului său, Diogene din Sinope, de starea în care se afla.

- Vai, cine mă scapă de aceste rele?! - strigă bătrânul Antistene.

Auzindu-l, Diogene a răspuns arătându-i un pumnal:

- Acesta te va izbăvi, maestre.

- Vreau să scap de rele, prostule, nu de viaţă! - i-a trântit-o Antistene.

Femeile nu ajung în rai

2012-01-19T13:57:00.000-08:00

Immanuil Kant, care fusese toată viaţa sa celibatar, avea uneori plăcerea de a provoca doamnele prin glume şi aluzii cu subtext uşor misogin.

Astfel, Kant susţinea că poate demonstra că femeile nu ajung în rai, deoarece, conform unui pasaj al Apocalipsei Sfântului Ioan, în cer s-a lăsat tăcerea timp de jumătate de oră. Aşa ceva ar fi fost imposibil, dacă ar fi fost acolo măcar o femeie, glumea Kant.

Dă-mi nişte bani să-ţi dau bacşiş

2011-12-27T02:21:00.000-08:00

Scriitorul irlandez Oscar Wilde, un estet şi un dandy-model al epocii sale, îşi păstra stilul elegant şi snobismul chiar şi în cele mai incomode situaţii.

Odată, ieşind din cazino, unde pierduse toţi banii disponibili, Wilde se opri în dreptul uşierului care îi deschise plin de curtoazie uşa. Îl întrebă:

- Aţi putea să-mi împrumutaţi douăzeci de franci?

- Cu plăcere, a răspuns uşierul, întinzându-i imediat banii solicitaţi.

Wilde îi îndepărtă galant mâna cu banii şi, cu simţul datoriei împlinit, rosti:

- Vă rog să-i păstraţi. Sunt pentru dumneavoastră.

Dirijarea onorariilor

2011-12-15T19:48:00.000-08:00

Dirijorul Arturo Toscanini (în imagine) şi compozitorul Pietro Mascagni, ambii italieni, fuseseră odată invitaţi să participe la un festival muzical în memoria lui Giuseppe Verdi.

Mascagni, care era invidios pe slava de dirijor de care se bucura Toscanini, a acceptat invitaţia cu o condiţie - să aibă un onorariu mai mare decât Toscanini.

- Fie şi cu o singură liră, dar să fie mai mare -, insistă Mascagni.

Comitetul organizatoric căzu de acord.

Primind onorariul, Mascagni descoperi cu uimire că a câştigat doar... o liră. Toscanini a dirijat gratis.

Până la "Război şi Pace"...

2011-12-12T10:24:00.000-08:00

La scurtă vreme după ce se căsători, în 1862, scriitorul rus Lev Tolstoi fusese vizitat, la Iasnaia Poliana, de un prieten de-al său, Vladimir Sollogub, tot scriitor.

Văzându-l pe Tolstoi în culmea unei "utopii" a fericirii familiale şi a împlinirii scriitoriceşti, Sollogub îşi mărturisi admiraţia faţă de condiţia în care se afla confratele său de condei:

- Ce fericit sunteţi... Aveţi tot ce vă place.

- Nu, eu n-am tot ce-mi place, dar mie îmi place tot ce am!, îi răspunse zâmbind scriitorul-filosof.

Ce are cântatu cu lucratu?

2011-10-04T11:56:00.000-07:00

În tinereţe, când Fiodor Şaleapin se arătă pasionat de operetă şi arta teatrală, tatăl său avusese o cu totul altă închipuire despre ocupaţia pe care ar fi trebuit să o aibă în viaţă feciorul, spunându-i cu toată seriozitatea:

- Măturător trebuie să te faci, pierzanie ce eşti, măturător, dar nu actor! Trebuie să fii măturător şi atunci vei avea o bucată de pâine...

Cu anii, percepţia despre profesia de artist nu se schimbase prea mult. Când Şaleapin devenise un mare cântăreţ de operă, cunoscut şi admirat în întreaga lume, un birjar îl întrebase:

- Matale, boierule, cu ce te ocupi?

- Păi, eu cânt.

- Eu nu asta am în vedere. Eu întreb, ce ocupaţie ai matale, ce lucrezi? Că de cântat, de, noi toţi cântăm. Şi eu cânt când n-am ce face. Eu te-am întrebat ce lucru ai?

Cică, treburi comerciale şi gospodăreşti

2011-10-02T12:00:00.000-07:00

Este cunoscută data exactă a primului anunţ matrimonial - 19 iulie 1695. El a fost publicat în Anglia, în culegerea întitulată "Cum să-ţi îmbunătăţeşti treburile comerciale şi gospodăreşti".

Anunţul conţinea următoarea informaţie:

"Un gentleman de 30 de ani, bine asigurat financiar, doreşte să se căsătorească şi este în căutarea unei domnişoare tinere cu o avere de aproximativ 3000 lire sterline sau mai mult. Sunt dispus să închei în această privinţă un contract matriomonial".

Cu dăruire de mână...

2011-10-01T02:06:00.000-07:00

Michelangelo Buonarroti obţinuse cu greu aprecierea contemporanilor săi, deoarece aceştia deveniseră "prizonieri" ai modei pentru antichitate, pentru creaţiile grecilor şi romanilor. Creaţiile noi, în opinia acestor critici, nici pe departe nu se comparau cu cele ale lui Fidias sau Polictete. Criticate deci erau şi operele lui Michelangelo.

Enervat la culme de o asemenea atitudine, Michelangelo hotărî într-o zi să le dea o lecţie falşilor critici de artă. El în taină a lucrat în atelierul său la plămădirea unei statui de marmoră, perfect de armonioasă şi sculptate după toate canoanele artei antice. Finisându-şi lucrarea, sculptorul îi dezbătu statuii o mână, pentru a crea şi mai mult impresia că este o operă antică. Apoi a îngropat-o noaptea într-un loc unde urmau să înceapă lucrările de zidire a unei clădiri.

Când lucrătorii au găsit statuia îngropată, descoperirea lor deveni senzaţională. Din întreg oraşul se adunau admiratori ai artei pentru a contempla perfecţiunea statuii. Complimentele nu conteneau, fiecare găsind cuvinte de apreciere faţă de talentul sculptorului antic anonim.

"Iată cea mai frumoasă operă pe care mi-a fost dat s-o văd", ziceau unii. "E probabil o lucrare de-a lui Fidias însuşi", spuneau alţii. "Cât de mult se deosebeşte de creaţiile şterse ale contemporanilor", se lamentau toţi, adăugând: "Păcat că nu avem un creator pe măsură să restabilească statuia şi să-i adauge o mână".

Între timp, la locul cu pricina apare Michelangelo. După ce ascultă cu o bucurie maliţioasă laudele aduse statuii create de el în secret, sculptorul declară că are în atelier o mână care s-ar putea potrivi la statuie. Vorbele lui sunt întâmpinate cu râsete ironice, dar toţi muţesc îndată ce Michelangelo aduce o mână de marmoră care se potriveşte de minune cu corpul statuii.

Fascinaţi şi înţelegând că aveau în faţă un maestru al artei pe potriva anticilor Fidias şi Polictete, contemporanii lui Michelangelo au început din acel moment să-l aprecieze şi să-l venereze, pe măsura talentului.

Nu ţipa, că mă doare!

2011-08-17T07:17:00.000-07:00

În anii de şcoală, Mark Twain (numele original - Samuel Clemens) obişnuia să mai chiulească de la lecţii. Aflând despre asta, taică-său hotărî să-l înveţe minte şi-i administră o bătaie exemplară cu cureaua.

Lovind cu cureaua în părţile moi ale feciorului, căruia îi ţâşniră lacrimile, tatăl lui Twain rosti, afectat de un sentiment mixt de furie şi milă:

- Să nu crezi, băiatule, că pe mine nu mă doare!

- Te doare, tată, dar în alt loc decât pe mine! -, răspunse tânărul umorist.

M-am născut pentru a muri

2011-06-11T03:00:00.000-07:00

Un cunoscut îi recomandase filosofului francez Voltaire să mai reducă din timpul dedicat lucrului şi să mai renunţe la cafea, fiindcă acestea ucid.

- Eu m-am născut deja condamnat la moarte -, i-a replicat filosoful.

Tolerăm găinile, să tolerăm şi soţiile

2011-03-24T12:30:00.000-07:00

Socrate o depăşea pe soţia sa după inteligenţă şi cumpătare, însă în treburile casnice se lăsa condus de ea şi tolera isteriile frecvente ale acesteia.

În una din zile nişte cunoscuţi au început să-l critice pe filosof pentru faptul că suportă să convieţuiască cu o femeie atât de răutăcioasă şi scandalagie, căreia niciodată nu-i tace gura.

Socrate i-a întrebat:

- Voi de ce suportaţi cotcodăcitul găinilor în casele voastre?

- Pentru că ele fac ouă! - au răspuns criticii.

- Iar Xantippa mea, - le-a răspuns Socrate, - îmi aduce pe lume copii frumoşi.

Exerciţiu de onomastică naţională

2011-01-30T04:32:00.000-08:00

Marianne, a cărei statuie e prezentată în imagine, este personificarea feminină a Franţei şi a devenit emblema naţională a Republicii Franceze.

Simbolul a fost creat în perioada Revoluţiei Franceze, când se cerea o coalizare a societăţii, iar imaginea Ţării în chip de femeie, de mamă era tocmai potrivită pentru mobilizarea patriotică a oamenilor şi coeziunea naţională. Se căuta aşadar un nume pentru acel simbol-femeie, care să reprezinte Franţa însăşi.

Conform unor surse, numele de Marianne a fost preluat de la soţia politicianului Jean Reubell. Istoria spune că în 1797, în timpul Directoriei post-revoluţionare, unul dintre conducătorii acesteia, Paul-Francois Barras, fiind în vizită la Reubell, o întrebă pe soţia acestuia cum o cheamă.

- Marie-Anne, a răspuns ea.

- Perfect, a exclamat Barras. E un nume scurt şi simplu, care va reprezenta Republica în măsura în care o faceţi dumneavoastră, Madame.

Am venit, am căzut, am iubit

2010-12-08T09:33:00.000-08:00

Când Iulius Cezar a ajuns pentru prima dată pe ţărmul Africii, el, păşind pe mal s-a împiedicat şi căzu cu pieptul la pământ.

Ştiind cât de superstiţioşi sunt romanii şi înţelegând că i-ar fi putut interpreta căderea drept un semn rău, Cezar găsi imediat cum să iasă din situaţia jenantă; întinzând braţele, îmbrăţişând solul, el strigă cu putere:

- O, Africa! Cât de mult te iubesc!

Valabil şi pentru politică...

2010-12-06T10:22:00.000-08:00

Marele actor din secolul XIX, Mihail Schepkin, fondatorul şcolii ruseşti de teatru, fusese odată întrebat:

- Ce roluri preferaţi să jucaţi? Roluri principale sau secundare?

- Depinde de piesă, - a răspuns Schepkin. Dacă piesa e bună, prefer rolul principal; iar dacă e o piesă proastă - prefer roluri secundare.

Uneori un şut în fund poate salva o dramă

2010-11-05T03:22:00.000-07:00

Actorul american Osgood Perkins, care se făcuse celebru la începutul secolului XX, juca într-o piesă în care trebuia să înjunghie pe cineva cu un cutit.

În una din zile, recuziterul a uitat să pună cuţitul pe masă. Gândindu-se cum să facă să scape de situaţia penibilă, Perkins i-a tras un şut în fund actorului pe care-ar fi trebuit să-l înjunghie.

În timp ce acesta se prăbuşea, Perkins a anunţat mândru:

"Din fericire, vârful pantofului meu e otrăvit!".

Despre scuipatul în faţă

2010-11-03T01:16:00.000-07:00

În ziarul redactat de Marc Twain apăruse odată un articol destul de caustic în adresa unui cunoscut afacerist, care se încheia cu următoarele cuvinte:

"Domnul N. nu merită nici măcar să fie scuipat în faţă".

Domnul N., evident, s-a supărat şi l-a dat pe redactor în judecată, obţinând în cele din urmă şi decizia curţii de a fi publicată o dezminţire.

Excutând decizia judecăţii, Marc Twain a scris următoarea dezminţire:

"Referitor la articolul despre domnul N., publicat în ziarul nostru, noi ne dezicem de afirmaţia noastră iniţială şi declarăm: "Nu e adevărat că domnul N. nu merită să fie scuipat în faţă, din contră, domnul N. merită să fie scuipat în faţă"".

Ai dracului bani...

2010-10-30T03:37:00.000-07:00

Uitucenia a fost şi este o latură inamovibilă a marilor gânditori, a căror minte este preocupată de materii mult prea înalte şi complicate, pentru a mai reuşi să memorizeze şi tot felul de flecuşteţe din viaţa cotidiană.

Această uitucenie proverbială le-a jucat însă deseori festa diferiţilor savanţi, artişti şi filosofi. Mulţi dintre ei au nimerit în situaţii tragicomice, uitând unde trăiesc, încotro se duc sau chiar cum îi cheamă. Ridicole şi dramatice erau şi cazurile când uitau unde au pus banii pe care îi aveau agonisiţi. Unii au fost nevoiţi să inventeze metode ingenioase pentru a face faţă unor astfel de crize de memorie.

De pildă, profesorul american de istorie a diplomaţiei, Charles C. Tansill, de la Universitatea din Georgetown, avea obiceiul de a păstra o sumă de bani într-un exemplar din "Infernul" lui Dante, pentru zile negre.

Explicaţia sa era următoarea:

"Când încep să mă întreb "- Unde dracu' oi fi pus banii ăia?", îmi amintesc imediat de ascunzătoare".

Ouăle l-au dat de gol

2010-10-21T03:32:00.000-07:00

Marchizul de Condorcet, cunoscut şi ca Nicolas de Condorcet, fusese un distins filosof, matematician şi gânditor politic francez din secolul XVIII. Pe linia politicului, el a rămas în istorie prin a sa Metodă Condorcet, un algoritm de evaluare a câştigătorilor în alegeri, şi prin ideile sale despre progres, moralitate şi dreptate.

După Revoluţia Franceză, el fiind unul dintre promotorii noilor idei, Condorcet se opune execuţiei regelui Ludovic al XVI-lea, fiind din principiu împotriva pedepsei cu moartea, fapt pentru care stârneşte asupra sa ura majorităţii din Convenţia instaurată la putere. El este acuzat de trădare, condamnat la moartea prin ghilotină şi dat în urmărire generală.

Partea tragico-anecdotică rezidă în felul în care Marchizul de Condorcet a ratat în încercarea sa de a evada din Franţa, fugind de securitatea care-l căuta.

Planul lui fusese simplu, se îmbrăcase în nişte zdrenţe, deghizându-se în ţăran, şi se îndreptă spre graniţă. Însă înainte de a trece frontiera, i se făcu foame şi se opri într-un han plin cu muşterii înfometaţi. Uitând complet de deghizare, marchizul ceru o omletă extravagantă din douăsprezece ouă. Surprinşi de solicitarea pretenţioasă şi costisitoare a vizitatorului, ţăranii îi deconspirară adevărata identitate.

Dat pe mâna securităţii, Condorcet îşi puse capăt zilelor în închisoare, sorbind otrava pe care o ţinea în ascuns.

Laconism spartan

2010-10-20T00:58:00.000-07:00

În ajunul unei campanii militare a spartanilor, s-a constatat că unul dintre oşteni şchiopăta. Din cauza acestei metehne a lui, el fusese exclus de la participarea în campanie.

Aflând vestea despre excluderea sa, oşteanul rosti cu sarcasm:

- Am crezut că aveţi nevoie de oşteni pentru luptă, nu pentru fugă!

Despre practica ghicitului

2010-10-15T12:22:00.000-07:00

În secolul XIX erau foarte populare tot felul de scamatorii, farse şi trucuri, trupele de artişti, bufoni şi iluzionişti oferind unele din puţinele prilejuri de distracţie pentru publicul lipsit pe atunci de luxul televiziunii şi internetului.

Oamenii aşadar dădeau năvală la spectacolele artiştilor ambulanţi, iar pentru că participarea la reprezentaţii costa bani, nu puţini întreprinzători în ale creaţiei încercau profesia de circar, pentru a-şi câştiga de pâine.

În Rusia ţaristă, pe timpul lui Aleksandru al II-lea, un oarecare ofiţer pensionat, Grigoriev, se făcu vestit prin trucurile extravagante pe care le organiza în faţa publicului. Pentru ingeniozitatea de care dăduse dovadă, fusese întitulat Grigoriev-Caliostro.

Odată el îi ademeni pe nişte gură-cască din târg cu următorul afiş: "Aici veţi vedea un cal care are capul acolo unde e coada la alţii". Curioşii veniseră buluc să vadă ciudăţenia, punând câte o monedă la intrarea în cortul artistului. Însă când intrau acolo, găseau un cal obişnuit, care era legat de iesle cu spatele...

Altă dată, Grigoriev afişă deasupra cortului său inscripţia: "Aici se ghiceşte". Intrarea costa o nimica toată, aşa că doritori să se dea cu ghicitul erau mulţi. Ei intrau într-o încăpere întunecoasă. Pe o masă era un vas misterios. Li se propunea să bage degetul în vas, apoi să-l miroase şi să ghicească ce e acolo. Intrigaţi, fiecare vizitator efectua procedura, după care striga îngreţoşat:

- Păi asta e rahat!

- Corect! Aţi ghicit! - îl anunţa Grigoriev-Caliostro, după care îl conducea rapid afară şi îl invita pe următorul.

Grigoriev se pricepea binişor în psihologia omului simplu, el ştia că fiecare vizitator va păstra în taină ce i s-a întâmplat în cămara întunecoasă şi va fi foarte insistent să-i convingă şi pe cunoscuţii săi să se ducă "să ghicească".

Valoarea în... volţi

2010-09-23T09:07:00.000-07:00

Francois Voltaire îşi manifestă odată înalta apreciere faţă de lucrările fizicianului italian Alessandro Volta.

Când acestuia din urmă îi fuseseră transmise cuvintele de laudă din partea celebrului filosof, el îşi onoră reverenţele printr-un comentariu plin de subtilitate:

- Eu, probabil că într-adevăr am o anumită valoare, din moment ce Volta e deja o jumătate de Voltaire.

Replică a la W.C.

2010-09-22T10:26:00.000-07:00

Winston Churchill intrase odată în viceul Camerei Comunelor împreună cu Clement Attlee, liderul laburiştilor.

Churchill se postă la cel mai îndepărtat de Attlee pisoar, la care gest Attlee nu întârzie să remarce ironic:

- Văd că astăzi nu prea sunteţi în duhuri bune, Winston.

- E adevărat -, răspunse Churchill. Mă îngrijorează că de fiecare dată când voi, laburiştii, vedeţi ceva mare, vreţi imediat să o naţionalizaţi...

Nişte jivine... dar salvatoare!

2010-09-20T04:58:00.000-07:00

În 1815, când Franţa intrase în perioada grea de tranziţie, aşa-numita Restauraţie, Camera Deputaţilor a Adunării Naţionale reprezenta o adunătură din tot felul de indivizi întâmplători.

În faţa acestei privelişti, cineva îl întrebă cu amărăciune pe Charles de Talleyrand, ilustrul diplomat francez:

- Oare poate crede careva că această strânsură de lepădături ne poate salva Patria?!

Plin de reţinere, Talleyrand răspunse filosofic:

- Cine ştie, doar a fost salvată Roma de nişte gâşte!...

Părerea mea? Am uitat-o!...

2010-09-02T03:48:00.000-07:00

La o recepţie oferită la Stokholm în cinstea renumitului compozitor rus Igor Stravinsky, acesta fusese întrebat, ce părere are despre jazz.

- Aceeaşi ca şi acum douăzeci de ani, - a răspuns el.

- Da? Şi ce părere despre jazz aţi avut acum douăzeci de ani?!

- Nu-mi mai aduc aminte, - rosti dezinvolt Stravinsky.

Steinitz - Maltus: 1 - 0

2010-08-31T07:45:00.000-07:00

Primul campion mondial la şah, Wilhelm Steinitz, discuta odată cu doi profesori universitari, care veniseră la el în vizită, despre teoria lui Thomas Maltus (cel care atenţiona despre pericolul suprapopulării).

În toiul discuţieii, unul dintre profesori a declarat:

- Oamenii săraci nu trebuie să aibă mulţi copii, pentru că ei se nasc înapoiaţi mintal.

Steinitz, vădit deranjat de aceste cuvinte, îi ripostă rece:

- Tatăl meu fusese un om foarte sărac şi el a dat naştere la treisprezece copii. Iar eu, Wilhelm Steinitz, campionul lumii la şah, am fost cel de-al treisprezecelea.

Învăţătură de... linte

2010-08-30T04:41:00.000-07:00

În una din zile, Diogene spăla cu o mimică concentrată nişte linte, pentru a-şi fierbe din ea o supă.

Prin preajmă trecea filosoful Aristippus, care îi strigă cu sarcasm:

- Dacă ai şti să te linguşeşti pe lângă regi, nu ai mai fi nevoit să te hrăneşti toată viaţa cu linte!

- Dacă ai şti să trăieşti, mâncând linte, nu ai mai fi nevoit să te linguşeşti toată viţa pe lângă regi! - i-a replicat îndată Diogene.

De ce eşti viu?

2010-06-01T00:54:00.000-07:00

Când Mark Twain lucra redactor la ziar, el primi prin poştă o culegere de poezii sub titlul "De ce sunt viu?".

Citindu-le, Twain a expediat înapoi manuscrisul, scriindu-i destinatarului:

"Eşti viu pentru că mi-ai trimis poeziile prin poştă şi n-ai venit la redacţie personal".

Trăim pe placul măgarilor

2010-05-19T02:47:00.000-07:00

Regele Filip al II-lea al Macedoniei, aflându-se în campanie militară, găsi un loc neobişnuit de pitoresc, unde hotărî să facă popasul armatei.

I se adusese însă imediat la cunoştinţă că zona e lipsită de iarbă pentru animale, deci neindicată pentru odihnă.

Amărât, dar şi inspirat, Filip declară sentenţios:

- Iată viaţa noastră: trăim ca să le fie pe plac măgarilor!

Dezbrăcarea + canapea = somn

2010-05-18T03:04:00.000-07:00

În cazul matematicianului german David Hilbert, genialitatea se combina, în mod obişnuit, cu un caracter de om distrat şi uituc.

Astfel, la o petrecere organizată la domiciliul acestuia, soţia i-a atras atenţia că nu-şi schimbase cămaşa şi i-a spus să se ducă imediat să se schimbe.

Omul s-a conformat, numai că nu s-a mai întors. Când soţia sa s-a dus să-l caute, l-a găsit dormind buştean.

Se pare că Hilbert îşi scosese haina, apoi cravata şi cămaşa, dar nu-şi mai pusese alta, ci îşi dăduse în mod automat şi pantalonii jos, moment în care ajunsese probabil la concluzia că odată ce se dezbracă, venise deci în odaie pentru a trage un pui de somn. Ceea ce nu întârzie să facă, uitând completamente de oaspeţii care îl aşteptau.

Chinurile naşterii unui imperiu

2010-05-07T07:59:00.000-07:00

Puţini cunosc că anume graţie implicării femeilor a fost posibilă crearea puternicului Imperiului Persan.

În anul 558 î.e.n., când rege al perşilor devenise Cyrus al II-lea, regatul persan se afla în subordonarea Imperiului Midian, al regelui Astiag. Sub conducerea lui Cyrus, perşii au fost convinşi să pornească războiul de eliberare naţională de sub dominaţia midienilor.

Lupta decisivă s-a produs în anul 550 î.e.n., sub zidurile cetăţii persane Pasargadae. În faza crucială a luptei, perşii presaţi şi intimidaţi de forţa militară a midienilor au luat-o la fugă în panică spre cetate, pentru a se ascunde după zidurile ei.

Văzând că bărbaţii lor riscă să sufere o înfrângere totală, femeile persane au ieşit din cetate şi ridicaseră toate fustele mai sus de brâu în faţa bărbaţilor care băteau în retragere, arătându-le vulnerabilitatea lor feminină, dar şi strigând către ei cu ocară:

- Încotro fugiţi, fricoşilor amărâţi?! Doar nu aveţi de gând să vă întoarceţi acolo de unde aţi ieşit?!

Proboziţi de propriile femei, perşii s-au întors către duşman şi cu o furie sporită l-au înfruntat, zdrobindu-i definitiv pe midieni.

Cyrus, rămas în istorie drept Cyrus cel Mare, a pus astfel bazele imensului Imperiu Persan, care a dominat Asia Mijlocie vreme de câteva secole.

Despre statistici inventate

2010-05-04T06:41:00.000-07:00

Rostind un discurs în Parlament, prim-ministrul britanic Winston Churchill şi-a surprins oponenţii prin numărul însemnat de cifre cu care a operat pentru a-şi argumenta punctul de vedere.

Deputaţii, somaţi de logica statisticii invocate de Churchill, au fost nevoiţi să voteze propunerile înaintate de acesta.

După şedinţă, un coleg s-a arătat uimit de gradul de pregătire al prim-ministrului, spunându-i:

- Probabil dumneavoastră aţi avut de lucru vreo două luni pentru a găsi aceste cifre în diferite surse.

- În tot cazul, opoziţiei cu siguranţă i-ar trebui vreo două luni ca să-şi dea seama dacă aceste cifre mai şi corespund realităţii, - a răspuns cu un aer şiret Churchill.

O fi cafeaua otravă, dar...

2010-05-03T06:20:00.000-07:00

"Cafeaua e ca otrava" - îl atenţionă un medic pe savantul şi scriitorul francez Bernard le Bovier de Fontenelle, care avea o pasiune cunoscută pentru licoarea tonizantă.

- Sunt pe deplin de acord cu dumitale, doctore, - a răspuns Fontenelle. Dar se vede că această otravă are un efect foarte întârziat, odată ce eu o tot consum vreme de 80 de ani.

Se pare că scriitorul avusese dreptate. În tot cazul, anii vieţii lui sunt următorii: 1657 - 1757.

Ca din partea proştilor, vă întreb

2010-04-29T03:12:00.000-07:00

Scriitorul rus Lev Tolstoi nu-i agrea deloc pe ziariştii care umblau cu bulucul pe urmele lui.

Un corespondent insistent îi solicită odată scriitorului un interviu.

- Pentru ce vă trebuie asta? - se interesă Tolstoi.

- Păi cum, Lev Nikolaevici?! Până şi ultimul prostănac din Rusia - şi tot se interesează de dumneavoastră! - răspunse cam stângaci ziaristul.

- O, asta o văd acum cu propriii mei ochi, - răspunse calm, dar nimicitor scriitorul.

Temnicierii aripaţi

2010-04-27T12:15:00.000-07:00

Se ştie, gâştele au salvat Roma şi acest epizod din istoria antică a obţinut în timp straie de legendă.

Istoria are însă ciudatul obicei de a se repeta, iar prezenţa "gâştelor santinelă" se face simţită şi în zilele noastre.

O închisoare din Brazilia are în "dotare" două gâşte deosebit de vigilente şi gălăgioase.

Rolul lor este să semnaleze orice tentativă de evadare din partea deţinuţilor.

Potrivit spuselor unui lucrător al instituţiei, aripatele îşi îndeplinesc excelent misiunea.

În tot cazul, de când acestea au fost luate în slujbă, niciun deţinut nu a reuşit să fugă din închisoare. Cum numai gâştele observă vreo mişcare suspectă, ele ridică o gălăgie atât de asurzitoare, încât "ga-ga"-itul lor se aude în toate ungherele închisorii, acoperind până şi sudalmele şi blestemele disperate ale deţinuţilor înşişi.

"Prison break" cu doi zevzeci

2010-04-27T01:58:00.000-07:00

În 1996, doi prizonieri evadaţi de la Marble Valley, Vermont (SUA), au trebuit să abandoneze maşina pe care o furaseră şi s-o ia la picior, când un poliţist s-a apropiat de ei.

Acesta a găsit însă înăuntru o listă foarte folositoare, pe care fugarii uituci o întocmiseră ca să-şi aducă aminte ce-aveau de făcut:

"Conducem până în Maine, găsim un loc sigur, cumpărăm arme, o aducem pe Marie, aducem maşina - Darmouth, jefuim, fugim la New York".

Ceva mai târziu, cei doi au fost arestaţi în Manhattan, în timp ce încercau să urce într-un autobuz de la Maine la New York.

Despre înţepăturile jurnaliştilor

2010-04-26T02:10:00.000-07:00

Vestitul actor de comedie Charlie Chaplin sfidase la timpul său în nenumărate rânduri opinia publică.

Din acest motiv, presa era mereu atentă la acţiunile lui şi îl critica frecvent, inclusiv operând cu tot felul de bârfe şi calomnii.

Chaplin însă tolera toate acestea cu un calm proverbial, spre uimirea simpatizanţilor actorului dar şi a reporterilor.

Un prieten îl întrebase odată, cum de reuşeşte să fie atât de tolerant, şi Chaplin i-a răspuns:

- Când sunt înţepat cu acul calomniei, eu de fiecare dată mă gândesc că viespile niciodată nu se aruncă la fructele necalitative.

Echivalarea statutului

2010-04-22T10:01:00.000-07:00

Scriitorul satiric american Mark Twain trebui să închirieze o cameră într-un hotel.
În cartea pentru vizitatori atenţia lui fu atrasă de următoarea semnătură:

"Contele Don Carlos cu sluga sa".

Fără a sta mult pe gânduri, Twain semnă şi el:

"Mark Twain cu valiza sa".

Bătălia burţilor

2010-04-21T13:14:00.000-07:00

În 1702, englezii asediaseră cetatea spaniolă Cadiz, un punct strategic în lupta pentru supremaţia pe mare şi preluarea controlului asupra coloniilor.

Asediul fusese deosebit de dificil, spaniolii rezistând pressingului graţie poziţiei avantajoase pe care era înălţată Cadiz.

Istoria păstrează încercarea disperată a unui general englez de a menţine spiritul de luptă şi curajul soldaţii săi, el strigându-le:

- Englezilor! Voi mâncaţi în fiecare zi carne de vită şi supă grasă. Vă daţi seama ce ruşine şi umilinţă va cădea peste capetele voastre, dacă le veţi permite să triumfe unor spanioli mizeri, care se hrănesc doar cu lămâi şi portocale amare!...

De ce femeia a fost creată a doua

2010-04-21T02:40:00.000-07:00

O doamnă îl întrebă odată pe dramaturgul Bernard Show:

- Cum credeţi, de ce Dumnezeu a creat întâi bărbatul şi abia apoi femeia?

În stilul său inconfundabil ironico-sarcastic, Show răspunse:

- Probabil, Dumnezeu nu dorea ca în timp ce va crea bărbatul, femeia să-l sâcâie cu sfaturile ei.

Minunea iertării

2010-04-20T09:14:00.000-07:00

Poetul georgian Akaki Tsereteli fusese ideologul mişcării de eliberare naţională a georgienilor la frontiera secolelor XIX-XX.

Odată un hoţ se apropie pe neobservate de poet şi îi băgase mâna în buzunar, unde nu era nimic altceva decât manuscrise. Un poliţist observase gestul hoţului şi-l prinse îndată de braţ.

Poetului i se făcu milă de sărman şi hotărând să-l salveze de la pedeapsă, i se adresă râzând:

- Iarăşi te ţii de ale tale! De câte ori să-ţi spun - vei citi poemele doar după publicare, iar tu a câta oară te furişezi să le citeşti în manuscris!

Poliţistului i se păru că tânărul hoţ e probabil vreun cunoscut de-al poetului, şi-a cerut scuze pentru confuzie şi l-a eliberat.

Câţiva ani mai târziu, Tsereteli primise o scrisoare cu următorul mesaj:

"Eu de mult timp citesc poemele Dumneavoastră. De când V-am întâlnit şi Dumneavoastră m-aţi salvat, eu am renunţat la îndeletnicirea mea josnică şi acum lucrez într-un atelier de legat cărţi. Să ştiţi că sunt în serviciul Dumneavoastră oricând doriţi - aduceţi-mi manuscrisele şi eu le voi coperta la jumătate de preţ".

Muştruluială a la Suvorov

2010-04-20T02:07:00.000-07:00

Contele Aleksandr Suvorov, generalisim rus, avea un caracter sever şi nu-i permitea nimănui să-şi ia nasul la purtare sau să-şi manifeste aroganţa.

Odată împăratul Pavel l-a trimis la Suvorov pe contele Kutaysov, pentru o prezentare în faţa generalisimusului.
Kutaysov era turc de origine şi fusese capturat de ruşi la vârsta de 10 ani după luarea cu asalt a cetăţii Bender, în 1770, luat în adopţie şi crescut la curtea împăratului.

Venind deci la Suvorov, Kutaysov intră vajnic, în uniformă roşie de malta, cu o panglică albastră peste umăr.

- Cine eşti dumneata? - îl întâmpină rece Suvorov.

- Contele Kutaysov!

- Contele Kutaysov? Kutaysov? Nu cunosc aşa ceva. Despre contele Panin am auzit, despre contele Voronţov, despre contele Stroganov, dar despre contele Kutaysov n-am auzit nimic. Şi ce eşti dumitale ca funcţie?

- Obershtalmejster.

- Dar înainte de asta?

- Oberjägermeister.

- Dar mai înainte?

Kutaysov se poticni în vorbire, dar Suvorov insistă:

- Hai, spune odată!

- Kammerdiener.

- Adică dumitale îţi pieptănai şi berbereai stăpânul? - întrebă pe un ton nimicitor Suvorov.

- Ex... Exact, anume aşa... - îngăimă Kutaysov, căruia îi dispăru orice urmă de aroganţă.

- Proshka! - îl strigă Suvorov pe vestitul său kammerdiener Prokofie. - Vino încoace, nenorocitule! Vino şi te uită la acest domn în uniformă roşie şi panglică albastră. A fost şi el cândva un slugoi ca tine, un prăpădit, dar el e turc, vezi bine, nu un beţivan ca tine! Ia uite cum a avansat! A ajuns să fie trimis la Suvorov! Iar tu, vită, eşti mereu beat şi niciun tâlc din tine nu va fi. Ia exemplu de la el şi vei ajunge şi tu mare boier.

Kutaysov fusese cât pe ce să cadă în leşin.

Preşedinţii ştiu de ce

2010-04-19T12:20:00.000-07:00

Când preşedintele american Richard Nixon a sosit în Franţa la funeraliile preşedintelui Georges Pompidou, în aprilie 1974, omul se pare că se încurcase de-a binelea în amalgamul dintre emoţii, protocol şi retorică, pentru că la aeroport a declarat în faţa publicului îndurerat:

- E o zi mare pentru Franţa!

Retorica buzunarelor

2010-04-14T13:26:00.000-07:00

Compozitorul austriac Franz Schubert, obosit la un moment dat de pressingul creditorilor, a întins pe sfoara de la balcon redingota cu buzunarele scoase în afară.

Gestul urma să transmită următorul mesaj:

"Lăsaţi-mă în pace, nu am niciun sfanţ".

Uimitor, dar priveliştea de la balcon se dovedi a fi într-atât de convingătoare, încât pentru o perioadă creditorii într-adevăr l-au lăsat pe compozitor în pace.

Chimia, dramaturgia şi insomnia

2010-04-13T12:22:00.000-07:00

Chimistul german Hermann Emil Fischer (în imagine), Laureat al Premiului Nobel, crease un şir lung de produse chimice utilizate inclusiv în medicină.
Într-o zi, plimbându-se, el se întâlni cu dramaturgul Hermann Sudermann, care exclamase la vederea chimistului:

- Dragă profesor, de-aţi şti cât de recunoscător vă sunt pentru preparatul veronal pe care mi l-aţi recomandat! Este foarte eficient împotriva insomniei. Nici măcar nu trebuie să-l înghit, e suficient să-l văd pe noptieră şi gata - adorm ca un prunc!

- Ce coincidenţă uimitoare! - exclamă la rândul său Fischer. Exact aceeaşi influenţă o are asupra mea romanul dumitale. Nici măcar nu trebuie să-l citesc, e suficient să-l văd pe noptieră şi gata - adorm pe loc!

Moartea nu e prognozabilă

2010-04-12T10:30:00.000-07:00

Jan Lakosta fusese un personaj celebru la curtea împăratului Petru I şi asta pentru că Lakosta avea slujba de bufon.

Evreu de origine, el călătorise prin mai multe ţări din Europa, cunoştea câteva limbi străine şi era bine iniţiat în materie de teologie, fapt care-i permitea să filosofeze şi să ironizeze fin pe seama interlocutorilor săi.

Când Lakosta pornise din Portugalia spre Rusia pe mare, unul dintre cunoscuţii săi îl întrebă:

- Cum de nu ţi-e frică să urci pe corabie, ştiind că şi tatăl tău, şi bunicul, şi străbunicul au murit pe mare?

- Dar strămoşii tăi în ce mod au murit? - se interesă Lakosta.

- S-au stins în linişte în patul lor.

- Şi cum de tu, prietene, te încumeţi să te culci fără frică în pat în fiecare seară?

Cum a aparut grija pentru abonaţi

2010-04-10T10:13:00.000-07:00

Cunoscutul scriitor englez Herbert Wells făcuse primii paşi pe calea creaţiei pornind de la un proiect destul de modest - el şi prietenul său lansaseră un ziar săptămânal, care avea doar... patru abonaţi.

Într-o zi, companionii văzuseră pe fereastră o procesiune funerară şi Wells exclamă alarmat:

- Of, numai să nu fie cumva vreunul dintre abonaţii noştri!

Una gândesc, alta vorbesc

2010-04-09T11:00:00.000-07:00

Dramaturgul britanic George Bernard Show a fost cu certitudine unul dintre cei mai spirituali oameni ai timpului său. Vorbele lui de duh şi replicile pline de ironie l-au făcut celebru în toată lumea.

Odată el fusese întrebat:

- Spuneţi-ne, cum de reuşiţi să inventaţi fraze atât de ingenioase?

Show a răspuns:

- Foarte simplu. Eu mă gândesc mai întâi la ceva banal şi plictisitor şi imediat rostesc contrariul la ce m-am gândit.

Am auzit că ai murit, e adevărat?

2010-04-09T04:21:00.000-07:00

După ce a frecventat cursurile Universităţii din Edinburgh, Henry Erskine, lord avocat al Scoţiei la sfârşitul secolului XVIII, mai trecea din când în când pe la universitate pentru a-şi vizita vechii prieteni.

Într-o zi el a reîntâlnit un vechi profesor, un distrat notoriu, de care fusese foarte ataşat în studenţie.

A rămas însă perplex când profesorul l-a salutat astfel:

- Dragul meu, mi-a părut foarte rău când am auzit ce s-a întâmplat. Cine-a murit, tu sau fratele tău?

Confuz, Erskine găsi totuşi destul spirit în sine pentru a rosti:

- Eu am murit...

- Vai, dragul meu, aşa credeam şi eu, - a murmurat trist profesorul. Îmi pare foarte, foarte rău, - a continuat el, îndepărtându-se.

Relativitatea înţelegerii

2010-04-08T12:46:00.000-07:00

O jurnalistă americană lua interviu de la Albert Einştein şi îi adresă o întrebare pretenţioasă:

- Care este, în opinia dumneavoastră, diferenţa dintre timp şi veşnicie?

- Draga mea, - răspunse Einştein uşor zâmbind, - dacă aş avea timp să vă explic acest lucru, ar trebui să treacă o veşnicie ca dumneata să înţelegi.

Banca nu respectă bancurile

2010-04-08T02:34:00.000-07:00

Soichiro Honda, fondatorul vestitei companii auto cu aceeaşi denumire, povestea în memoriile sale cum odată, în 1951, el şi companionul său aveau nevoie urgentă de surse financiare şi au decis să ia un împrumut de la banca "Mitsubishi".

Pentru a obţine bunăvoinţa grangurilor financiari, pe ultimii bani care le mai rămăseseră companionii au organizat un banchet somptuos la care i-au invitat pe cei de la "Mitsubishi".
Cât timp oaspeţii beau şi mâncau, Honda şi companionul depuneau eforturi exasperate pentru a le crea bună dispoziţie, plasându-se pe o mică scenă şi povestind de acolo în duet bancuri spre amuzamentul tuturor.

A doua zi, Honda şi companionul au plecat la bancă, ferm convinşi că vor obţine fără piedici creditul râvnit. Mare însă le-a fost uimirea şi dezamăgirea când la solicitarea lor, au primit următoarea rezoluţie categorică:

"Banca nu poate avea încredere în garanţiile oferite de o firmă, la conducerea căreia se află doi clovni".

Ce e violenţa?...

2010-04-06T15:08:00.000-07:00

În 1985, jurnalistul şi scriitorul britanic Alan Brien participa în calitate de invitat la o emisiune radio, unde fusese întrebat de moderator:

- Cine a spus că "Violenţa este vorba de duh a analfabeţilor"?

Invitatul s-a gândit îndelung, după care a răspuns:

- Nu cred să fi auzit vreodată lucrul ăsta. Îi aparţine unui contemporan, nu cred să fie prea în vârstă cel care-a spus-o. Bernard Show nu, e prea bun... Chesterton, poate?

Adevărul e că citatul îi aparţinea lui Brien însuşi...

Soluţie poliţienească

2010-04-06T02:22:00.000-07:00

Împărăteasa Rusiei Elizaveta Petrovna, care a guvernat la mijlocul secolului XVIII, se declară foarte indignată de pe urma informaţiei despre starea criminogenă în gubernii. Ea îi porunci responsabilului direct pentru aceste lucruri, general-polizeimeisterului Aleksei Tatişcev să găsească o soluţie eficientă pentru anihilarea infracţionalităţii.

Acesta găsi soluţia şi se grăbi să o prezinte în faţa dvorenilor veniţi la curte.

- Soluţia e la mine în buzunar, - rosti Tatişcev şi scoase solemn la lumina zilei însemnele pentru marcarea cu dangaua.

Potrivit generalului, fiecărui infractor îi va fi scris cu fier încins pe piele cuvântul "hoţ". Asta pentru ca să fie uşor identificaţi în caz de evadare sau recidivă.

Unul dintre dvoreni îşi manifestă dezacordul, argumentând:

- Dar sunt cazuri când unii oameni nevinoveţi sunt învinuiţi în pripă, iar mai târziu li se face dreptate. Cum îi veţi izbăvi atunci de aceste însemne ruşinoase?

- Foarte simplu, - răspunse zâmbind Tatişcev. Înaintea cuvântului "hoţ" le vom adăuga cuvintele "nu e"...

Însemnele astfel aprobate fuseseră repartizate în tot Imperiul...

Cu adevărat a "înviat"

2010-04-03T09:30:00.000-07:00

În 1971, un doctor distrat din localitatea Pecaya, Venezuela, a constatat decesul unui localnic şi acela fu pregătit în grabă pentru înmormântare.

La cimitir însă, după ce prima lopată de pământ a fost aruncată peste sicriu, deodată se trezi "mortul", care în realitate fusese până atunci în stare de inconştienţă din cauza unui atac de cord uşor.

Revenindu-şi, omul a împins capacul sicriului până a reuşit să-l desprindă şi a ieşit din groapă ţipând şi blestemând.

La văzul acestei apariţii, soacra lui, care stătea liniştită lângă mormânt, a murit pe loc din cauza şocului, aşa că a fost înmormântată în groapa destinată ginerelui. Asta după ce alţi doctori, nu primul, s-au asigurat că era într-adevăr moartă.

Binecuvântarea cu rachiu

2010-04-01T06:31:00.000-07:00

Petru I al Rusiei era în vizită la un arhiereu şi stătea cu acesta la masă, când, din întâmplare, călugărul care îi deservea se împiedică şi vărsă peste ţar vasul cu rachiu.

Cunoscând năravul exploziv al lui Petru, monahul găsi repede cum să iasă din situaţia jenantă şi rosti:

- Unora le revin doar picături, dar peste tine, Măria Ta, se revarsă întreaga licoare binecuvântată.

Regele? Care rege?

2010-04-01T00:16:00.000-07:00

Pictorul anglo-american James Whistler avea reputaţia unui tip cam înfumurat şi lipsit de modestie.
Odată la o recepţie el şedea alături de o doamnă în etate din familie aristocrată care îl cam sâcâia şi care la un moment dat îi mărtusiri că regele Edward al VII-lea însuşi i-ar fi povestit că preţuieşte foarte mult prietenia sa cu pictorul.

- Eu nu mă cunosc cu regele, - mormăi Whistler.

- Cum? Dar regele personal mi-a spus că vă cunoaşte, - insistă doamna.

- Ei, ba! El pur şi simplu a vrut să se laude, - puse punctul Whistler.

Nu doar urechi muzicale, ci şi nas

2010-03-31T03:29:00.000-07:00

Tânărul Mozart hotărî odată să facă o glumă pe seama profesorului său - compozitorul Joseph Haydn.

Mozart i-a spus acestuia pe un ton şiret:

- Am scris o piesă pe care nu o veţi putea interpreta.

Simţindu-se provocat, Haydn luă piesa, se aşeză în faţa pianului, dar, privind notele, exclamă:

- Păi cum?! Aici ambele mâini trebuie să execute pasaje complicate la ambele extreme ale claviaturii anume atunci când e necesar să se ia câteva note şi la mijlocul acesteia! Nu, aşa ceva nu e posibil!

Mozart a zâmbit, s-a aşezat în faţa pianului şi, interpretând piesa, a luat notele din mijlocul claviaturii... cu nasul.

Paradoxurile memoriei

2010-03-30T09:46:00.000-07:00

Maestrul internaţional american la şah de origine belgiano-polonezo-evreiască, George Koltanowski, este considerat drept cel mai strălucit specialist în partide oarbe - joc de şah cu spatele la tablă sau cu ochii legaţi şi cu mai mulţi parteneri concomitent.

În 1937, Koltanowski stabileşte un record mondial, învingând într-un simultan 34 de jucători, el jucând legat la ochi. În 1960, marele maestru îşi bate propriul record, învingând 56 de jucători concomitent.

Faptul că a avut un creier în bună funcţiune o demonstrează şi durata vieţii sale, el trăind peste 96 de ani.

Totuşi, soţie-sa avea altă părere despre capacităţile mnezice ale şahistului. Ea se lamentă că, din păcate, Koltanowski n-a fost niciodată în stare să-şi amintească să cumpere pâine în drum spre casă.

Te condamn să bei cafea!

2010-03-29T13:30:00.000-07:00

După consumul de cafea pe cap de locuitor, Suedia ocupă una din primele poziţii în lume. Un rol important în formarea acestei predilecţii naţionale a suedezilor a jucat-o regele Gustav al III-lea al Suediei, care a guvernat în secolul XVIII.

Regele graţiase odată doi fraţi gemeni condamnaţi la moarte, dar condiţia impusă fusese următoarea: unul dintre fraţi urma să bea de acum încolo doar ceai în cantităţi mari, iar celălalt - doar cafea. În aşa mod, Gustav al III-lea intenţiona să identifice care din aceste băuturi, suspecte în acele vremuri, este mai dăunătoare pentru organismul uman.

Treceau anii, iar fraţii şedeau teferi în înhisoare şi continuau să consume bine merci în cantităţi tot mai mari ceai şi cafea. Anual, un consiliu alcătuit din medicii de la curtea regală verifica starea sănătăţii lor, însă nu observau vreo înrăutăţire semnificativă.

Într-un sfârşit, la vârsta de 83 de ani, îşi dădu duhul consumatorul de ceai.

Acea întâmplare i-a convins într-o măsură considerabilă pe sceptici că ciudatele băuturi sunt inofensive, chiar folositoare organismului, mai ales cafeaua.

Filosoful şi statuia

2010-03-25T11:51:00.000-07:00

Filosoful şi omul politic roman Cato cel Bătrân fusese odată abordat de un susţinător aprig de-al său, care se indigna:

- Este inadmisibil şi revoltător că până în prezent, Cato, ţie nu ţi-au înălţat nicio statuie în Roma. Nu crezi că ar trebui să ne ocupăm de asta?

- Lasă, - îi răspunse filosoful. Eu prefer ca oamenii să se întrebe: "De ce Cato nu are o statuie?", decât să-şi pună întrebarea: "De ce oare lui Cato i-au înălţat o statuie?".

Să trimit telegramă de felicitare prinţului

2010-03-25T02:29:00.000-07:00

Candidaţii la funcţia de pilot al liniilor aeriene din Australia trebuiau să răspundă la următoarea întrebare a examinatorilor:

- Să presupunem că zburaţi cu un avion uşor, cu doar două locuri, împreună cu regina Marii Britanii. Şi deodată, din cauza unei defecţiuni tehnice, regina alunecă şi cade din avion. Care vă sunt acţiunile?

Răspunsurile candidaţilor erau cele mai diverse:

- Să sar după ea cu paraşuta şi s-o prind în zbor!

- Să mă sinucid!

- Să fug din ţară cu tot cu avion!

- Să-mi schimb numele de familie, ca să nu fiu de ruşine! - şi tot aşa.

Răspunsul corect era următorul:

- Să echilibrez poziţia avionului după pierderea greutăţii!

Napoleon şi ţăranul

2010-03-24T04:39:00.000-07:00

După ce suferi eşec în campania militară din Rusia, în 1812, Napoleon se retrăgea grăbit spre vest, purtat de o sanie simplă.

În dreptul râului Niemen, el împreună cu suita sa se opriră şi cerură ajutorul unui ţăran barcagiu din împrejurimi să-i treacă pe celălat mal.

Când ţăranul le ajută să treacă râul, Napoleon se interesă:

- Mulţi dezertori au trecut râul zilele acestea?

Naiv de sincer şi necunoscând cu cine stă de vorbă, ţăranul i-a răspuns:

- Niciunul, dumneavoastră sunteţi primul.

Bismarck la medic

2010-03-23T06:10:00.000-07:00

Într-o zi, aflându-se la o staţiune balneară, cancelarul german Otto von Bismarck hotărî să beneficieze de serviciile medicului de pe loc.

Vraciul se apucă de treabă după toate regulile şi începu să se intereseze cu de-a amănuntul cu privire la simptomele pe care le acuză Bismarck.
După câteva întrebări, pierzându-şi răbdarea, cancelarul tună indignat:

- În loc să mă tot iei cu întrebările, ai face mai bine să-mi prescrii un tratament!

În replică, medicul nu se lăsă mai prejos, rostind:

- În asemenea caz, v-aş recomanda să vă adresaţi unui medic veterinar, pentru că acesta e unicul vraci care nu le pune întrebări pacienţilor.

Bine că n-am uitat să dorm

2010-03-22T09:38:00.000-07:00

Un prieten al lui Ludwig van Beethoven trecuse pe la acesta într-o dimineaţă şi-l găsi pe compozitor în dormitor, îmbrăcându-se.

Lucru curios, faţa lui Beethoven era acoperită cu un strat zdravăn de săpun uscat.

Uimit si el, compozitorul îşi aminti că seara în ajun îşi săpunise faţa, pregătindu-se să se radă, numai că între timp uitase ce avea de gând să facă şi se dusese aşa la culcare.

Muştele vechi şi muştele noi

2010-03-21T06:30:00.000-07:00

Împăratul roman Claudius Tiberius a fost sfătuit să lupte împotriva corupţiei prin înlocuirea funcţionarilor învechiţi în rele şi corupţi cu oameni noi, neafectaţi de acest flagel.

În replică la acest sfat, Tiberius a povestit următoarea istorioară:

- Odată am văzut în târg un cerşetor bolnav. Corpul lui era acoperit cu ulceraţii, iar în răni pătrunseseră muşte. Eu m-am apropiat de acest necăjit şi am alungat muştele. Însă cerşetorul mi-a spus următoarele:

"Prin ce este de folos gestul tău, stăpâne? Muştele pe care le-ai alungat erau deja sătule, şi nu mă deranjau foarte tare. Dar acum, în locul lor vor veni alte muşte, mai flămânde, care îmi vor tulbura rănile...".

Filosofia vieţii liniştite

2010-03-17T15:02:00.000-07:00

Împăratul roman Diocletian provenea dintr-o familie foarte umilă, dar datorită unei cariere militare strălucite şi abilităţilor de conducător, câştigă încrederea şi sprijinul cetăţenilor romani.

Guvernarea lui a durat douăzeci de ani, el consolidând integritatea imperiului, după care, simţind povara anilor, preferă să lase puterea celor mai tineri, iar el se retrăsese la vila sa, pe litoral, unde se dedase lucrurilor în câmp şi zarzavaturilor.

După plecarea sa, imperiul lunecă iarăşi în răzmeriţe interne şi lupte pentru putere. Cunoscându-se abilitatea lui Diocletian de a rezolva aşa gen de conflicte, el a fost rugat să se întoarcă la Roma şi să preia controlul asupra politicii statului.

Diocletian a refuzat invitaţia, iar răspunsul său a rămas celebru:

"O, de-aţi vedea varza pe care am cultivat-o, nu aţi mai fi insistat să revin în politică. Tronul nu se compară cu plăcerile vieţii liniştite: mai multă satisfacţie îmi produce îngrijirea grădinei, decât guvernarea statului".

Câştigă... cel mai slab

2010-03-17T03:39:00.000-07:00

Germanul Siegbert Tarrasch (în imagine), marele maestru internaţional la şah, se revoltă în ajunul unui turneu important împotriva includerii în lista de participanţi a maestrului Yates, considerându-l pe acesta din urmă prea slab pentru asemenea nivel.

Organizatorii însă l-au acceptat la turneu pe maestrul Yates şi acesta, conform prognozelor lui Tarrasch, într-adevăr a ocupat ultimul loc la competiţie.

Trebuie să recunoaştem că o partidă de şah acest Yates totuşi a câştigat-o: în faţa lui Tarrasch însuşi...

A vrea şi a putea

2010-03-15T13:47:00.000-07:00

Regele Franţei Henric al IV-lea de Navarra avea reputaţia unui fustangiu notoriu, despre care se ştia că avusese un număr impresionant de amante, de la contese la servitoare.

În ciuda acestei reputaţii afişate, femeile îl cunoscuseră altfel, drept un cavaler nu prea viril, din care motiv amantele sale îl înşelau frecvent.

La curte gulmeau că regele abia de se isprăveşte o singură dată cu angajamentele sale de amant, iar favorita lui oficială, Madame de Vernay l-a numit odată pe Henric - "Căpitanul Vrea, dar nu Poate".

Să fie de vină fusul orar?

2010-03-15T01:53:00.000-07:00

În 1974, în timpul unei călătorii în Australia, parte a British Commonwealth, prinţul Charles al Marii Britanii a participat la o slujbă într-o biserică a unei parohii restrânse.

După slujbă, preotul s-a scuzat pentru slaba participare, explicând:

- Fiind sărbătoare, majoritatea enoriaşilor mei sunt plecaţi.

Vădit deranjat, prinţul comentă cu sarcasm:

- A, nu se poate, nu-mi spuneţi că iarăşi e sărbătoare! Şi în cinstea cui, mă rog, e şi aceasta?

- Păi, - a replicat preotul, pus în încurcătură, - pe aici îi spunem "ziua de naştere a reginei".

De-ale scriitorilor

2010-03-11T03:09:00.000-08:00

La vestita cafenea a boemei intelectuale de la Bucureşti, „Capşa”, duelurile verbale între scriitori, jurnalişti şi politicieni erau o obişnuinţă.

În una din zile, scriitorul Alexandru Cazaban (sus) şi criticul literar Şerban Cioculescu (jos) se duelau verbal, ironizând la limita calamburului.

Zice Cazaban:

– Eu nu scriu, ca unii, pentru şer-bani!

– Nici eu nu scriu, ca alţii, numai cazaban-alităţi! - i-a întors-o prompt Cioculescu.

Istoria istoricilor

2010-03-10T05:31:00.000-08:00

Scriitorul francez Andre Maurois fusese odată întrebat:

- Cine credeţi că a schimbat mai mult cursul istoriei - Caesar sau Napoleon?

Maurois a răspuns:

- De când există civilizaţia, cei care au schimbat cel mai mult cursul istoriei au fost... istoricii.

Avantajele bătrâneţii?

2010-03-10T02:30:00.000-08:00

La cea de-a optzecea aniversare, scriitorul englez Somerset Maugham a luat cuvântul la un dineu organizat în cinstea sa la Londra.

- Faptul că îmbătrâneşti are multe avantaje... -, a început scriitorul, dar s-a întrerupt imediat şi a început să se zgâiască la masă.

Pauza s-a transformat într-o tăcere lungă şi apăsătoare.

Maugham s-a uitat absent prin încăpere, mutându-se de pe un picior pe altul şi privindu-şi neajutorat notiţele.

În cele din urmă, el şi-a dres vocea şi a spus:

- Încercam să-mi dau seama care-ar fi acestea.

Talentul nu cere sfaturi

2010-03-09T02:35:00.000-08:00

Compozitorul austriac Wolfgang Amadeus Mozart îşi manifestase talentul sclipitor la o vârstă foarte fragedă, la numai cinci ani compunând primele melodii.

Când era deja în apogeul gloriei şi unanim apreciat, un june i se adresă după un sfat, întrebându-l cum să compună o simfonie.

- Sunteţi încă prea tânăr. Poate ar fi cazul să începeţi cu vreo baladă? - îi răspunse Mozart.

Junele îl contrazise:

- Dar dumneavoastră aţi început să compuneţi simfonii pe când nu aveaţi nici zece ani.

- Adevărat. Dar atunci eu pe nimeni nu am întrebat cum trebuie să le scriu.

Pentru mine, raiul e pe pământ

2010-03-07T11:24:00.000-08:00

Nadir-Şah, marele cârmuitor al Persiei din secolul XVIII, fusese un lider foarte expansiv, care a cucerit ţinuturi şi popoare prin foc şi sabie.

Războiul şi lupta deveniseră pentru el esenţa vieţii.

Odată, Nadir-Şah asculta o cuvântare religioasă despre plăcerile vieţii de apoi, despre traiul în paradis.

- Ei, propovăduitorule! -, strigă Nadir-Şah. Dar în acest paradis există vreun duşman pe care trebuie să-l învingi?!

- Acolo nu există nici duşmani, nici ură.

- În aşa caz, încheie-ţi cuvântarea - eu nu am ce căuta acolo.

Presa lui Napoleon

2010-03-05T02:27:00.000-08:00

În fiecare dimineaţă, în timpul bărbieritului, Napoleon Bonaparte obişnuia să citească presa - ziarele englezeşti şi germane.

Din ele se informa despre evenimentele internaţionale.

Ediţiile franceze nu-l interesau, el explicând cu ironie:

- În presa noastră de azi este scris ceea ce am ordonat eu ieri.

Patriotism prin simbolism

2010-03-04T00:47:00.000-08:00

Convocaţi la o întrunire în 1994, membrii comitetului local al Partidului Republican din Grand Rapids, Michigan (SUA), au uitat să aducă steagul american pentru obligatoria depunere a jurământului de loialitate faţă de patrie.

Oamenii au fost în încurcătură până când membrul de partid Jack Pettit, care întâmplător purta o cravată care imita drapelul Statelor Unite, s-a căţărat pe un scaun şi a rămas nemişcat, în timp ce restul lumii a recitat cuvintele declaraţiei.

Mama ştiinţelor e patriarhală?

2010-03-03T12:02:00.000-08:00

Emmy Noether este considerată cea mai talentată femeie-matematician şi apreciată drept unul dintre savanţii germani cei mai distinşi ai secolului XX, inclusiv de către Albert Einstein.

Însă în pofida meritelor ei în elaborarea teoriei algebrei, Noether mai mulţi ani a fost privată de dreptul de a fi numită în calitate de docent la universitate. Motivul refuzului era faptul că Noether e... femeie. Era abia a doua decadă a secolului şi femeile erau în multe privinţe limitate în a se manifesta public.

O parte importantă dintre savanţii-bărbaţi se revoltau:

- Unde s-a mai văzut ca o femeie să devină docent? Aşa, mâine-poimâine ea va pretinde să devină şi profesor universitar, iar apoi chiar membru al senatului! Cum să permitem unei femei să intre în senat?!

La care, matematicianul David Hilbert, un susţinător al lui Noether, lansă următoarea replică, care a fost de efect şi a rămas în analele istoriei ştiinţei:

- Dar, domnilor, senatul nu este o baie publică pentru bărbaţi, unde accesul femeilor să fie interzis!

Ostatecul celebrităţii

2010-03-02T13:22:00.000-08:00

Compozitorul francez Daniel Auber (în imagine) îi mărturisi odată, mai în glumă, mai în serios, compozitorului german Richard Wagner, care venise în vizită la Paris:

- Ştiţi, maestre, eu sunt conştient că n-am talent muzical. Mi-au trebuit treizeci de ani pentru a înţelege acest adevăr...

- Şi de ce nu aţi abandonat muzica? -, se interesă puţin surprins Wagner.

- Era deja prea târziu! Devenisem celebru!

Unde nu-i credinţă, e nevoie de actorie

2010-03-02T05:35:00.000-08:00

Actorul britanic de teatru şi film, Laurence Olivier, se bucura de un succes fulminant în rândul publicului.
Invidios pe popularitatea artistului, un preot îşi exprimă nedumerirea în prezenţa acestuia:

- Cum de dumneavoastră aveţi mereu parte de săli pline de oameni, în timp ce noi, preoţii, vorbim în faţa unor auditorii semipustii?

Olivier, şi el fiu de preot, a răspuns:

- Asta se întâmplă pentru că eu rostesc cuvintele de pe scenă astfel, de parcă aş crede cu toată fiinţa mea în ele; iar voi rostiţi predicile astfel, de parcă nu aţi crede niciun cuvânt din cele spuse.

În lături, vine generalul!

2010-03-01T14:29:00.000-08:00

Generalul rus Aleksandr Petrovici Oldenburgski, sau Principele de Oldenburg, avea în atribuţiile sale verificarea stării sanitare a instituţiilor statului.

Odată cineva îl informase că directoarea unui pension îşi hrăneşte prost elevele. Principele se deplasă în taină la pension şi, hoărât să o prindă pe bănuită în flagrant, intră în bucătăria instituţiei prin uşa din spate.

În prag, el se ciocni de un omulean care căra două căldări cu un lichid tulbur. Înfocat şi crezând că i-a surprins pe făptaşi, Oldenburgski îl apucă pe acela de mână şi-i porunci:

- Stai aşa, voi lua o probă.

După care prinţul se aplecă şi trase o sorbitură bună din găleată; o înghiţi şi strigă înăbuşit:

- Pe naiba, dar astea sunt lături adevărate!

- Întocmai, Înălţimea Voastră, lături din cele mai adevărate!

O plăcere din două, vă rog

2010-03-01T08:24:00.000-08:00

Compozitorul şi pianistul polonez Ignacy Paderewski concerta odată la Londra.
În sală era cam năduf şi două doamne rugaseră să fie deschise ferestrele.

Se formase un curent de aer puternic şi Paderewski se adresă către doamne:

- Sunt nevoit să vă rog să închideţi geamurile. Nu puteţi primi două plăceri concomitent: să ascultaţi muzică de calitate şi să omorâţi pianistul.

Arta modelării istoriei

2010-02-28T14:31:00.000-08:00

Marele pictor şi sculptor renascentin, Michelangelo Buonarroti, a beneficiat mult de protecţia Familiei Medici, guvernatorii Florenţei, pentru a-şi permite să creeze pe placul său.

În semn de mulţumire, dar şi ca un fel de obligaţie, el a creat mai multe picturi şi sculpturi cu înfăţişarea reprezentanţilor puternicei dinastii.

Pe protectorul său nemijlocit, Lorenzo Medici, sculptorul l-a modelat drept un bărbat înalt, zvelt, simpatic (în imagine), în timp ce Medici în realitate era cocoşat.

La întrebările nedumerite ale amicilor săi, Michelangelo a dat următoarea explicaţie:

- Dar cine va şti că a fost cocoşat peste cinci sute de ani? Cum l-am sculptat, aşa va rămâne în istorie.

Sunt poet, nu psihiatru

2010-02-28T03:09:00.000-08:00

Poetul proletar rus, Vladimir Maiakovski, avea un stil extravagant de comunicare cu publicul său, foarte direct şi uneori chiar dur.

Unora această manieră de a discuta le plăcea, vorbindu-le despre caracterul rebel al poetului, fapt care îi făcea să-l adore şi mai mult; pe alţii însă îi indigna la culme.

În timpul unei prezentări în faţa publicului, cineva din sală îi strigă lui Maiakovski:

- Dumneavoastră nu cumva consideraţi că noi toţi aici suntem nişte idioţi?!

- Nu, de ce toţi? Deocamdata eu văd în faţa mea un singur idiot! -, răspunse prompt poetul.

Stăpânul - sclavul casei

2010-02-26T10:10:00.000-08:00

Ishaq Al-Mausili a fost cel mai celebru muzician persan din secolul IX e.n.

Graţie calităţilor sale extraordinare de poet şi interpret, devenise un favorit al curţii regale şi beneficia de onoruri, avere şi sclavi.

Într-o zi, din plictiseală, el intră în vorbă cu un sclav care-i aproviziona familia şi grădina cu apă.

- Ia zi-mi, sclavule, ce-mi poţi spune tu despre viaţa mea şi a ta?

- Ambii suntem oameni fără noroc şi nu e nimeni mai nefericit decât noi în această casă -, a răspuns sclavul.

- De ce zici aşa? -, întrebă al-Mausili surprins.

- Dumitale munceşti nopţile întregi, cântând, pentru a câştiga de pâine omenilor din această casă, iar eu muncesc cât e ziua de lungă, târându-le apă -, a explicat sclavul. Şi trăiesc toţi datorită eforturilor noastre, considerând că aşa e şi firesc să fie, că aşa e şi normal - să muncim din greu pentru ei. Şi mereu sunt ei nemulţumiţi de noi, şi nici măcar nu ne sunt recunoscători.

Al-Mausili zâmbi la auzul acestor cuvinte şi exclamă:

- Jur pe Dumnezeu, ai dreptate!

După care, din respect, îi dărui sclavului libertatea.

Ochiul raţiunii şi ochii reacţiunii

2010-02-26T03:17:00.000-08:00

Joseph Louis Gay Lussac a fost un distins fizician şi chimist francez, un abil experimentator al timpului său.

De exemplu, în 1804, la doar 26 de ani, el se încumetă, împreună cu un alt cercetător, să se ridice cu un balon de aer la înălţimea de 6,4 kilometri pentru a cerceta în premieră proprietăţile atmosferei (în imagine).

În timpul unui alt experiment de-al său, Gay Lussac îşi pierdu un ochi.
Odată el se întâlni cu un episcop, un teolog reacţionar care, pentru a-l lua peste picior pe savant, îl întrebă:

- Nu pricep, cum te poţi considera învăţat, având un singur ochi! Ce poţi vedea cu un singur ochi doar?

- Chiar mai multe decât dumitale -, nu se pierdu cu firea Gay Lussac. Iată eu, bunăoară, văd la dumitale doi ochi, în timp ce dumneata la mine - doar unul!

CINE M-A uitat?

2010-02-26T02:48:00.000-08:00

În 1926 la Paris a fost convocat Congresul Mondial al Cinematografiştilor. S-au rostit multe discursuri pompoase despre valoarea cinematografiei şi despre uimitoarea invenţie a fraţilor Lumiere (în imagine) - creatorii celei de-a şaptea artă.

La un moment dat, atenţia organizatorilor a atras-o un bătrânel, îmbrăcat foarte modest, care stătea tăcut într-un colţ al sălii.

- Ce căutaţi aici? - l-au întrebat cu severitate în voce aceştia. Ce treabă aveţi cu acest Congres, cine sunteţi?

Bătrânelul se fâstâci, se ridică şi spuse:

- Vedeţi dumneavoastră, eu sunt Lumiere.

Se adeveri că organizatorii pur şi simplu uitaseră să-i invite pe fondatorii cinematografiei la congres.

Fabula cu spatele

2010-02-25T09:28:00.000-08:00

Fabulistul francez Jean de La Fontaine (în imagine) era cam uituc.

Într-o zi, invitat fiind la un dineu de către prinţul de Conde, poetul a uitat să dea curs iniţiativei. Un prieten l-a sfătuit să-şi ceară scuze.

Când însă fabulistul ajunsese în biroul prinţului, acesta i-a întors supărat spatele.

- Vă mulţumesc, monseniore, - zise La Fontaine. Îmi pare bine că nu-mi purtaţi duşmănie.

- Cum de tragi această concluzie? - întrebă prinţul pe atât de mirat, pe atât de indignat.

- Fiindcă Alteţa Voastra nu întoarce niciodată spatele unui duşman.

Pân-ajunge pe hârtie, prefaci ideea în prostie

2010-02-25T09:10:00.000-08:00

Un tânăr autor dramatic îi povestea într-o zi scriitorului Ion Luca Caragiale subiectul unei piese pe care avea de gând să o scrie.

După ce-l ascultă, Caragiale îi zise:

– Aşa cum o ai în cap, e admirabilă! Dar să nu o scrii, c-ai s-o strici!

Nu confunda strunele cu hăţurile

2010-02-25T03:53:00.000-08:00

Virtuosul violonist italian Niccolo Paganini se grăbea să ajungă la un concert şi îl rugă pe vizitiu să accelereze mersul cailor.

- Cât va trebui să vă plătesc? - întrebă Paganini.

- Zece franci -, anunţă vizitiul o sumă vădit exagerată.

- Glumiţi?!

- Deloc! Doar dumneavoastră veţi lua câte zece franci pentru fiecare om care vine să asculte cum cântaţi la o singură strună! -, explică cu o notă de invidie birjarul.

- Ah, bine, în aşa caz vă plătesc şi eu zece franci, dacă mă duceţi la teatru mergând pe-o roată! -, ripostă violonistul.

Temperatura timpului se măsoară în ouă?

2010-02-24T11:35:00.000-08:00

Menajera lui Isaac Newton l-a găsit odată pe marele fizician în bucătărie, stând în faţa unei oale care dădea în clocot şi adâncit în gânduri.

Femeia nu ştia la ce să se uite mai întâi: la oala în care fierbea ceasul fizicianului, sau la Newton, care ţinea în mână un ou.

Soacra are tonurile ei

2010-02-24T11:13:00.000-08:00

Compozitorul polonez Ignacy Paderewski îi explica unui ucenic de-al său cum să interpreteze o compoziţie muzicală:

- Această sonată e inspirată de gândurile la iubită. Ea trebuie interpretată ca o piesă a iubirii, adresată logodnicei.

Îndrumat de aceste lămuriri, ucenicul se aşează la pian şi începe a cânta, însă, după scurt timp, este întrerupt de Paderewski, care exclamă:

- Ascultă, tu cânţi aşa de parcă te adresezi nu iubitei, ci soacrei tale.

Să nu uit să-mi amintesc

2010-02-23T04:03:00.000-08:00

Compozitorul ucrainean Stanislav Lyudkevych a trăit o sută de ani şi a predat arta compoziţiei muzicale până la adânci bătrâneţe.
În ciuda acestor performanţe, era uneori marcat de grave momente de uitucenie.

În una din zile, trebuia să plece într-o localitate pentru a participa la o festivitate muzicală. Se urcă deci în tren şi plecă. După o bună bucată de drum însă, Lyudkevych îşi dădu seama că merge în direcţia opusă locului unde trebuia să ajungă.

Disperat, el coborî la prima staţie şi le telefonă organizatorilor evenimentului, cu scuze pentru că va întârzia nepermis de mult.

La celălalt capăt al firului însă pe compozitor l-au liniştit, spunându-i:

- Nu vă faceţi griji, stimate domnule profesor. Festivitatea noastră va avea loc, după cum v-am informat, peste două săptămâni. Aşa că aveţi tot timpul la dispoziţie pentru a ajunge la noi!

Amendamente la moarte

2010-02-23T03:28:00.000-08:00

Un preot catolic rostea o cuvântare religioasă la curtea regelui Franţei, Ludovic al XIV-lea (în imagine), în faţa aristocraţilor şi curtenilor.
Într-un moment de extaz discursiv, preotul strigă patetic:

- Noi toţi vom muri, fraţilor!

În acea clipă, pe uşă intră Ludovic al XIV-lea însuşi, care la auzul acelor cuvinte îşi încruntă vădit privirea.

Văzând reacţia regelui, preotul se grăbi să corecteze sentinţa, rostind:

- Sau, aproape toţi vom muri!

O promenadă la Polul Nord

2010-02-22T16:00:00.000-08:00

Exploratorul englez din secolul XIX, sir John Franklin se pornise în cea mai temerară expediţie a sa, prin întinderile îngheţate ale Arcticii, însoţit de 129 de oameni.

În bagajul lor se găsi loc pentru tot felul de mărunţişuri, cum ar fi joc de table, cărţi şi cremă pentru lustruirea nasturilor de alamă.

Pe de altă parte, oamenii uitaseră să ia cu ei carabinele, astfel încât, neputând să vâneze, au murit de foame.

Dacă nu-i cap, dai din picioare

2010-02-22T12:36:00.000-08:00

Scriitorul american Jack London întârzia odată cu prezentarea unei povestiri pentru o revistă newyorkeză.

După mai multe tentative de a grăbi prezentarea manuscrisului, redactorul acelei reviste îi transmise lui London o scrisoare cu următorul mesaj:

"Dragă Jack London! Dacă nu voi primi povestirea în curs de douăzeci şi patru de ore, îţi promit că vin în camera dumitale şi îţi voi proiecta aşa un şut în fund, încât vei zbura de-a dura pe scări. Iar eu tot timpul îmi respect promisiunile".

London i-a răspuns:

"Dragă Dick! Dacă şi eu mi-aş face meseria cu picioarele, eu de asemenea mi-aş respecta toate promisiunile".

Şi talentele, şi prostia se nasc

2010-02-22T10:49:00.000-08:00

Compozitorul ungar Ferenz Liszt uimea publicul prin virtuozitatea interpretărilor sale la pian.

Fascinată de compoziţiile acestuia, o doamnă îl întrebă:

- Stimate maestre, este adevărat că trebuie să te naşti pentru a fi un bun pianist?!

După o scurtă pauză, Liszt îi răspunse:

- Absolut adevărat, doamnă! Fără a te naşte nu vei cânta la pian.

Duel în stil savant

2010-02-18T09:20:00.000-08:00

O persoană importantă se simţi odată ofensată, din nu se ştie care motive, pe savantul francez Louis Pasteur şi îi transmise acestuia o invitaţie la duel, prin secundantul său.

Pasteur a ascultat calm conţinutul mesajului, apoi vorbi:

- Pentru că eu sunt cel chemat la duel, am dreptul să aleg arma de luptă. Vedeţi aceste două colbe? În una din ele se conţin bacterii de variolă, în alta - apă curată. Dacă domnul care v-a trimis este dispus să bea, la alegere, din una din aceste colbe, eu o voi bea pe a doua.

Aflând aceste condiţii, omul buclucaş renunţă la duel şi îl lăsă în pace pe savant.

Gafe prezidenţiale

2010-02-18T04:07:00.000-08:00

Preşedintele american Ronald Reagan se remarcase inclusiv prin jenantele sale pierderi de memorie.

Reagan uita frecvent în ce ţară a lumii se află sau numele demnitarilor cu care se întâlnea.

Când a vizitat Brazilia, a numit-o Bolivia.

A salutat-o pe prinţesa Diana, adresându-i-se cu "prinţesa David".

Iar preşedintelui Samuel Doe al Liberiei i s-a adresat cu "domnule preşedinte Moe".

Consolare ca între scriitori

2010-02-18T03:55:00.000-08:00

Scriitorul român Tudor Arghezi (în imagine) nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor şi, de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu el, i-o spunea în faţă.

Într-o zi, Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătând de un picior. Văzându-l aşa neajutorat, Tudor Arghezi i se adresă:

– Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit?

– Nu vedeţi, maestre? Sunt cu un picior în groapă! - se vaietă acela.

– Nu-i nimic! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii, - îi replică cu sarcasm Arghezi.

Statuia mă obişnuieşte cu omul

2010-02-18T03:44:00.000-08:00

Într-o zi filosoful grec Diogene se apropie de o statuie şi, spre surprinderea trecătorilor, îi ceru statuii de pomană.

Unul dintre cei prezenţi, îşi exprimă mirarea:

- Păi crezi că o statuie îţi poate da bani?

- Nu, - a răspuns filosoful.

- De ce îi ceri, dar?

- Pentru a mă obişnui cu refuzul, - a răspuns Diogene.

Cer scuze, sunt confuz

2010-02-16T04:58:00.000-08:00

Compozitorul polonez Mieczysław Karłowicz fusese odată acostat de paznicul unui lac, în timp ce pescuia.

- Cu ce drept pescuiţi aici păstravi? - întrebă sever paznicul.

- Dragul meu, o fac sub influenţa invincibilei forţe de neconceput a intuiţiei geniale ce stăpâneşte sărmana făptură umană -, a răspuns calm compozitorul.

Auzind una ca asta, paznicul se pierdu cu firea şi rosti:

- Cer scuze, parcă poţi urmări toate prescripţiile noi...