Ai dracului bani...

Uitucenia a fost şi este o latură inamovibilă a marilor gânditori, a căror minte este preocupată de materii mult prea înalte şi complicate, pentru a mai reuşi să memorizeze şi tot felul de flecuşteţe din viaţa cotidiană. 

Această uitucenie proverbială le-a jucat însă deseori festa diferiţilor savanţi, artişti şi filosofi. Mulţi dintre ei au nimerit în situaţii tragicomice, uitând unde trăiesc, încotro se duc sau chiar cum îi cheamă. Ridicole şi dramatice erau şi cazurile când uitau unde au pus banii pe care îi aveau agonisiţi. Unii au fost nevoiţi să inventeze metode ingenioase pentru a face faţă unor astfel de crize de memorie.   

De pildă, profesorul american de istorie a diplomaţiei, Charles C. Tansill, de la Universitatea din Georgetown, avea obiceiul de a păstra o sumă de bani într-un exemplar din "Infernul" lui Dante, pentru zile negre.

Explicaţia sa era următoarea: 

"Când încep să mă întreb "- Unde dracu' oi fi pus banii ăia?", îmi amintesc imediat de ascunzătoare".

Ouăle l-au dat de gol

Marchizul de Condorcet, cunoscut şi ca Nicolas de Condorcet, fusese un distins filosof, matematician şi gânditor politic francez din secolul XVIII. Pe linia politicului, el a rămas în istorie prin a sa Metodă Condorcet, un algoritm de evaluare a câştigătorilor în alegeri, şi prin ideile sale despre progres, moralitate şi dreptate. 

După Revoluţia Franceză, el fiind unul dintre promotorii noilor idei, Condorcet se opune execuţiei regelui Ludovic al XVI-lea, fiind din principiu împotriva pedepsei cu moartea, fapt pentru care stârneşte asupra sa ura majorităţii din Convenţia instaurată la putere. El este acuzat de trădare, condamnat la moartea prin ghilotină şi dat în urmărire generală.

Partea tragico-anecdotică rezidă în felul în care Marchizul de Condorcet a ratat în încercarea sa de a evada din Franţa, fugind de securitatea care-l căuta. 

Planul lui fusese simplu, se îmbrăcase în nişte zdrenţe, deghizându-se în ţăran, şi se îndreptă spre graniţă. Însă înainte de a trece frontiera, i se făcu foame şi se opri într-un han plin cu muşterii înfometaţi. Uitând complet de deghizare, marchizul ceru o omletă extravagantă din douăsprezece ouă. Surprinşi de solicitarea pretenţioasă şi costisitoare a vizitatorului, ţăranii îi deconspirară adevărata identitate.

Dat pe mâna securităţii, Condorcet îşi puse capăt zilelor în închisoare, sorbind otrava pe care o ţinea în ascuns.    

Laconism spartan

În ajunul unei campanii militare a spartanilor, s-a constatat că unul dintre oşteni şchiopăta. Din cauza acestei metehne a lui, el fusese exclus de la participarea în campanie. 

Aflând vestea despre excluderea sa, oşteanul rosti cu sarcasm:

- Am crezut că aveţi nevoie de oşteni pentru luptă, nu pentru fugă!

Despre practica ghicitului

În secolul XIX erau foarte populare tot felul de scamatorii, farse şi trucuri, trupele de artişti, bufoni şi iluzionişti oferind unele din puţinele prilejuri de distracţie pentru publicul lipsit pe atunci de luxul televiziunii şi internetului.

Oamenii aşadar dădeau năvală la spectacolele artiştilor ambulanţi, iar pentru că participarea la reprezentaţii costa bani, nu puţini întreprinzători în ale creaţiei încercau profesia de circar, pentru a-şi câştiga de pâine.

În Rusia ţaristă, pe timpul lui Aleksandru al II-lea, un oarecare ofiţer pensionat, Grigoriev, se făcu vestit prin trucurile extravagante pe care le organiza în faţa publicului. Pentru ingeniozitatea de care dăduse dovadă, fusese întitulat Grigoriev-Caliostro.

Odată el îi ademeni pe nişte gură-cască din târg cu următorul afiş: "Aici veţi vedea un cal care are capul acolo unde e coada la alţii". Curioşii veniseră buluc să vadă ciudăţenia, punând câte o monedă la intrarea în cortul artistului. Însă când intrau acolo, găseau un cal obişnuit, care era legat de iesle cu spatele...  

Altă dată, Grigoriev afişă deasupra cortului său inscripţia: "Aici se ghiceşte". Intrarea costa o nimica toată, aşa că doritori să se dea cu ghicitul erau mulţi. Ei intrau într-o încăpere întunecoasă. Pe o masă era un vas misterios. Li se propunea să bage degetul în vas, apoi să-l miroase şi să ghicească ce e acolo. Intrigaţi, fiecare vizitator efectua procedura, după care striga îngreţoşat:

- Păi asta e rahat!

- Corect! Aţi ghicit! - îl anunţa Grigoriev-Caliostro, după care îl conducea rapid afară şi îl invita pe următorul.

Grigoriev se pricepea binişor în psihologia omului simplu, el ştia că fiecare vizitator va păstra în taină ce i s-a întâmplat în cămara întunecoasă şi va fi foarte insistent să-i convingă şi pe cunoscuţii săi să se ducă "să ghicească".